Monday, 19 December 2016

De ce socialiștii vorbesc atât de mult despre lucrători?

Seria MAREA DEZVRĂJIRE. După 1989, societatea românească a intrat sub vraja unei mitologii pro-capitaliste și anti-socialiste extrem de agresive. Anulând din start orice discurs critic la adresa capitalismului, această nouă „gândire unică” a facilitat implementarea politicilor catastrofale care au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană. Ca să luptăm cu succes împotriva acestor politici, avem nevoie de idei și argumente care să ne desprindă din vraja ideologică a capitalismului și să ne ajute în propunerea unei alternative. Acesta e scopul textelor din seria de față, care continuă azi cu traducerea unui eseu[1] despre motivele pentru care clasa lucrătoare trebuie să fie în centrul oricărei strategii realiste de transformare a societății.



De Vivek Chibber
Traducere de Vladimir Borțun


Cei mai mulți oameni știu că socialiștii pun clasa lucrătoare[2] în centrul viziunii lor politice. Dar de ce anume? Când îi întreb asta pe studenții mei sau chiar pe activiști, primesc diverse răspunsuri, însă cel mai frecvent e unul de ordin moral – socialiștii cred că lucrătorii suferă cel mai mult în capitalism, deci că necazurile lor reprezintă cea mai importantă problemă pe care trebuie să ne concentrăm.
Desigur că așa stau lucrurile, că lucrătorii au de-a face cu tot felul de umilințe și lipsuri materiale, și că asta trebuie să reprezinte o temă centrală pentru orice mișcare pentru dreptate socială. Dar dacă asta e tot, dacă acesta e singurul motiv pentru care ar trebui să ne preocupe clasa, atunci argumentul se duce imediat de râpă. În definitiv, există o mulțime de grupuri care suferă umilințe și nedreptăți – minoritățile etnice, femeile, persoanele cu handicap. De ce să ne axăm pe lucrători? De ce n-am spune pur și simplu că fiecare grup marginal și oprimat trebuie să fie în centrul strategiei socialiste?
Tocmai fiindcă argumentul moral nu e singurul pentru care clasa ar trebui să fie în centrul atenției noastre. Motivul pentru care socialiștii cred că organizarea pe criterii de clasă trebuie să fie nucleul unei strategii politice viabile[3] ține de alți doi factori practici: un diagnostic al surselor nedreptății în societatea modernă și o viziune despre care sunt cele mai bune pârghii de schimbare într-o direcție progresistă.


Capitalismul nu poate rezolva problema

Oamenii au nevoie de multe lucruri pentru a putea duce o viață decentă, însă două sunt absolut esențiale. Primul este o oarecare garanție a securității materiale – lucruri precum salariu, locuință, asistență medicală de bază. Al doilea este să fii liber din punct de vedere social – dacă ești sub controlul altcuiva, dacă altcineva ia mare parte din deciziile-cheie pentru tine, atunci ești în mod constant vulnerabil la abuzuri. Așadar, într-o societate în care cei mai mulți oameni nu au o slujbă sigură, sau au slujbe dar nu-și pot plăti facturile, o societate în care trebuie să se supună controlului altora, în care nu au cu adevărat un cuvânt de spus în privința legilor și reglementărilor introduse – într-o astfel de societate, dreptatea socială e imposibil de realizat.
Capitalismul este un sistem economic care depinde de deposedarea vastei majorități a oamenilor de aceste condiții esențiale pentru un trai decent. Lucrătorii vin la lucru în fiecare zi știind că slujba lor nu e foarte sigură; sunt plătiți atât cât consideră patronii că e compatibil cu principala lor prioritate – profitul, nu bunăstarea angajaților; lucrează într-un ritm și pentru o durată stabilite de șefii lor; și se supun acestor condiții nu pentru că vor, ci pentru că, pentru cei mai mulți dintre ei, alternativa la acceptarea acestor condiții este să nu aibă deloc de lucru. Această situație nu e un aspect întâmplător sau marginal al capitalismului, ci reprezintă trăsătura definitorie a întregului sistem.
Puterea economică și politică se află în mâinile capitaliștilor, al căror unic scop este să maximizeze profiturile, ceea ce înseamnă că situația lucrătorilor e, în cel mai bun caz, o preocupare secundară pentru ei. Iar asta înseamnă că sistemul este, în esența sa, un sistem nedrept.


Ce pârghii folosim

Din cele de mai sus rezultă că primul pas în construirea unei societăți mai umane și mai echitabile este de a reduce insecuritatea și lipsurile materiale cu care atâția oameni se confruntă și de a spori capacitatea lor de autodeterminare. Dar imediat ne lovim de o problemă – rezistența politică a elitelor.
În capitalism, puterea nu este distribuită în mod egal. Capitaliștii, nu lucrătorii decid cine e angajat și cine e concediat, cine și cât muncește. În plus, capitaliștii dețin cea mai mare parte a puterii politice, pentru că pot face lobby, pot finanța campanii politice și pot pune partidele politice pe ștatul lor de plată. Și din moment ce ei sunt cei care beneficiază de pe urma acestui sistem, de ce ar încuraja schimbarea lui, schimbare care ar însemna inevitabil diminuarea puterii și averii lor? Adevărul e că nu le pică bine provocările și fac tot ce le stă în putință pentru a menține status quo-ul.
Mișcările pentru reforme progresiste au descoperit în repetate rânduri că, de fiecare dată când încearcă să schimbe lucrurile în vederea dreptății sociale, se lovesc de puterea capitalului. Orice reformă care presupune o redistribuire a veniturilor ori care vine dinspre guvern sub forma unei măsuri sociale – fie că e vorba de salariul minim, crearea de locuri de muncă, sistemul sanitar sau reglementările de mediu – se lovește în mod constant de opoziția celor bogați, pentru că orice astfel de măsură înseamnă, în mod inevitabil, o reducere (sub formă de taxe) a veniturilor ori a profiturilor lor. Asta înseamnă că încercările de reformă progresistă trebuie să găsească o pârghie, o sursă de putere care să le permită să înfrângă rezistența clasei capitaliste și a funcționarilor săi politici.
Această putere o deține clasa lucrătoare, dintr-un motiv simplu – capitaliștii își pot face profiturile numai dacă lucrătorii vin la lucru în fiecare zi, iar dacă refuză să-și joace rolul, atunci profiturile seacă peste noapte. Și dacă există ceva care să atragă atenția angajatorilor, este momentul în care banii încetează să mai curgă.
Acțiuni precum grevele nu numai că au potențialul de a îngenunchea un capitalist sau altul, ci pot avea un impact mult mai mare, asupra tuturor instituțiilor care depind în mod direct sau indirect de lucrători – inclusiv guvernul. Această capacitate de a paraliza întregul sistem, doar prin simplul refuz de a munci, le conferă lucrătorilor o pârghie pe care niciun alt grup din societate n-o are, cu excepția capitaliștilor înșiși. De aceea, dacă schimbarea socială progresistă necesită înfrângerea opoziției capitaliste – și am văzut în ultimele trei secole că așa stau lucrurile –, atunci organizarea lucrătorilor în vederea folosirii acestei puteri este de o importanță centrală.
Prin urmare, lucrătorii[4] nu reprezintă doar un grup social care, în societatea modernă, este exploatat și oprimat în mod sistematic, ci și grupul cel mai bine poziționat pentru a realiza o schimbare reală și pentru a smulge concesii din partea principalelor centre de putere – bancherii și industriașii care se află la cârma sistemului. Ei formează grupul care vine zi de zi în contact cu capitaliștii și care, prin însăși existența sa ca grup, se află într-un conflict ireductibil cu aceștia. Ei sunt singurul grup care trebuie să înfrunte capitalul dacă vor să-și îmbunătățească viețile. Logic vorbind, este cea mai bună forță în jurul căreia să se organizeze o mișcare politică.
Și asta nu e doar o teorie. Dacă ne uităm în trecut la modul în care s-au câștigat reformele substanțiale din ultima sută de ani, reforme care au îmbunătățit condițiile materiale ale celor săraci sau care le-au conferit mai multe drepturi care să-i protejeze de forțele pieței – toate s-au bazat, fără excepție, pe mobilizarea clasei lucrătoare. E valabil nu doar pentru măsurile care țin de statul social, ci chiar și pentru cauze cum ar fi drepturile civile ori dreptul la vot.
Orice mișcare care a obținut beneficii pentru cei săraci, fie că erau albi sau negri, bărbați sau femei, a trebuit să se bazeze pe mobilizarea lucrătorilor, atât în Europa și Statele Unite, cât și în Sudul global.
Puterea de a smulge concesii reale din partea capitalului e ceea ce face clasa lucrătoare să fie atât de importantă pentru strategia politică. Desigur, faptul că lucrătorii formează majoritatea populației în orice societate capitalistă și, totodată, faptul că sunt exploatați în mod sistematic înseamnă că situația lor este cu atât mai presantă. Această îmbinare de urgență morală și forță strategică e motivul pentru care politica socialistă se bazează pe clasa lucrătoare.





[1] Apărut inițial în volumul The ABC of Socialism editat de revista americană Jacobin. 
[2] Am tradus workers și working class cu „lucrători” și, respectiv, „clasa lucrătoare” în loc de „muncitori”, respectiv „clasa muncitoare” pentru că cei doi termeni din urmă sunt folosiți la noi, de obicei, în sensul restrâns de oameni care muncesc în sectorul industrial (tot mai redus în România zilelor noastre), dar și pentru a evita încărcătura ideologică negativă pe care o moștenesc din perioada ceaușistă. În societățile post-industriale, în care ponderea cea mai mare a contribuției la produsul intern brut aparține sectorului terțiar (serviciile), soarta muncitorilor la care se referea Marx este împărtășită de multe alte categorii profesionale – de fapt, de imensa majoritate a salariaților. (N. tr.)
[3] Joe Burns, „Labor Law Won’t Save Us”, Jacobin: https://www.jacobinmag.com/2015/01/unions-civil-right-strike-joe-burns/
[4] Erik Olin Wright, „Why Class Matters”, Jacobin: https://www.jacobinmag.com/2015/12/socialism-marxism-democracy-inequality-erik-olin-wright/.

Wednesday, 7 December 2016

Alegeri noi, probleme vechi, nici o soluție reală: nevoia unei alternative de stânga


MÂNA DE LUCRU



La 27 de ani după Revoluție, România arată foarte rău. Dintr-o populație de puțin peste 20 de milioane, 3 milioane jumate sunt plecați în afară. Oare de ce? Pentru că în țară, 40% din populație trăiește în pragul sărăciei, iar 30% se confruntă cu lipsuri materiale severe. Cum altfel, când salariul mediu e de aproape patru ori mai mic decât salariul mediu din celelalte țări UE, iar peste 600.000 de oameni au pensii de 90 de lei pe lună!? În plus, serviciile publice sunt sever subfinanțate și de o calitate tot mai proastă. În aceste condiții nu este de mirare că procentul populației care suferă de privare locativă severă (atât de supra-aglomerarea, cât și de proasta calitate a locuinței) este de peste 20% (față de media europeană de circa 5%), această rată fiind și mai ridicată (de 48%) în cazul persoanelor sărace. Iar perspectivele sunt și mai sumbre: anul viitor vom avea cel mai mic procent din PIB alocat cheltuielilor publice.
Adevărul crud e că 27 de ani de capitalism au înșelat așteptările oamenilor pe măsură ce România a fost promovată pe scena globală a capitalismului ca periferie cu forță de muncă ieftină, în care până și mișcarea sindicală e subordonată puterii, mai preocupată fiind de susținerea capitalului de toate felurile (industrial, imobiliar, financiar) decât de apărarea drepturilor și intereselor lucrătorilor. Standardele de viață s-au deteriorat dramatic pentru milioane de oameni care acum se confruntă cu șomaj cronic la sat și oraș ori cu slujbe precare pe salarii de nimic. La polul opus, avem o castă privilegiată de îmbogățiți, adesea proveniți din rămășițele fostei nomenclaturi, în vreme ce clasa de mijloc, și-așa subțire, e tot mai fragilă și mai incapabilă să ofere o mișcare politică inclusivă și adecvată la problemele țării.
În numele religiei pieței libere, două decenii de politici neoliberale au vândut industria și resursele țării pe nimic, au lăsat agricultura în paragină și au dus la concentrarea resurselor în mâini tot mai puține. Toate acestea au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană, în care 136 de inși dețin mai multă avere decât cei mai săraci 6 milioane de români puși la un loc. Pe deasupra, raportul dintre cota din PIB care revine salariaților și cea care revine patronilor este inversat în România, spre deosebire de majoritatea țărilor europene: mai puțin de 40% din tot ceea ce se produce se duce la lucrători, iar restul la patroni. Așadar, om fi avut creștere economică în ultimii ani, dar de ea au profitat doar capitaliștii.  
În ciuda acestor realități, oferta electorală este catastrofală. Ca om de stânga, pur și simplu nu ai cu cine să votezi duminica asta. Toate partidele propun, cu mici deosebiri, aceeași agendă de dreapta care pare să devină norma dominantă în Europa Centrală și de Est. Pe de-o parte, un hibrid economic între aceleași politici neoliberale falimentare și oarece măsuri protecționist-populiste, reflectând astfel diviziunea crescândă dintre capitalul străin și oligarhii autohtoni. De cealaltă parte, o agendă socială ultra-conservatoare, tot mai ostilă libertăților individuale și laicității statului, care absoarbe parțial din nemulțumirea oamenilor față de standardele de viață și distrage atenția, temporar, de la problemele economice grave. 
PSD însuși – singurul partid așa-zis de stânga din România (în afara Partidului Socialist Român, care nu pare să facă nimic în afară de schimbarea numelui o dată la doi ani) – nu doar că manifestă acest nou hibrid ideologic, dar a preluat inițiativa în această direcție, propunând o politică fiscală mai de dreapta decât cea a principalelor partide de dreapta. E vorba, în primul rând, de reducerea taxei unice de la 16% la 10%, o politică iresponsabilă, care face practic imposibilă orice politică structurală de combatere a sărăciei în care se zbat milioane de români. În schimb, PSD propune măsuri care să stimuleze clasa de mijloc antreprenorială în condițiile în care peste 30% dintre români se confruntă cu lipsuri materiale severe! PSD își consolidează mutarea la dreapta și pe planul drepturilor civile prin susținerea Coaliției pentru Familie și a inițiativei sale complet irelevante pentru problemele socio-economice grave cu care se confruntă atâtea familii din România.
  Cealaltă posibilă opțiune pentru cineva de stânga ar fi, după unii, USR – un proiect liberal-populist al clasei de mijloc pentru clasa de mijloc. Preocuparea aproape exclusivă pentru corupție, lipsa măsurilor sociale structurale și elitismul strident sunt perfect grăitoare în acest sens. Desigur, corupția este o problemă profundă, cu ramificații negative multiple, dar USR și restul cruciaților anti-corupție par să o detașeze complet de sărăcia și inegalitățile economice care o alimentează și vor continua s-o facă. De aceea USR n-o să depășească niciodată 10-15% din voturi, deoarece, pentru restul electoratului, agenda lor este secundară când nu complet irelevantă. Oamenii vor continua să își vândă votul pe o sacoșă de alimente pentru că fix atât valorează câtă vreme, indiferent de partidul care câștigă alegerile, salariile și pensiile lor vor rămâne la fel de mici, iar locurile de muncă la fel de precare.
În aceste condiții, e nevoie mai mult ca nicicând de o alternativă reală, de stânga, cu atât mai mult cu cât falsa alternativă a populismului și extremismului de dreapta e pe val în tot mai multe părți ale lumii. Cum ar arăta o astfel de alternativă de stânga? Ar începe cu redistribuirea veniturilor dinspre capital spre clasa lucrătoare (cea care produce acele venituri), prin taxare progresivă și prin majorarea drastică a salariilor și a pensiilor. Ar continua cu construirea de locuințe sociale, școli și spitale noi, dar și cu renaționalizarea resurselor naturale și a sectoarelor cheie ale economiei, inclusiv a băncilor, pentru a preveni fuga capitalului spre alte zări. Desigur că această schiță minimală de program trebuie dezvoltată și adaptată la realitățile în schimbare, însă ea ar constitui baza de pornire în construirea unei alternative democratice reale la criza fără de sfârșit a capitalismului.
Ca să luptăm pentru această alternativă avem nevoie de un partid, un partid al nostru, al celor care ne vindem forța de muncă și al tuturor categoriilor oprimate din societate. De aceea, grupul nostru, Mâna de Lucru, susține crearea unui nou partid de stânga, socialist și democratic, care să reunească toate grupurile și persoanele dispuse să lupte pentru îmbunătățiri concrete ale standardelor de viață ale oamenilor și să ducă o politică în interesul tuturor cetățenilor, nu al profitului câtorva  un partid care, totodată, să nu se mulțumească însă cu firimituri de la masa bogaților, ci să aibă în vedere clădirea unei societăți libere de exploatare, opresiune și război.



Friday, 2 December 2016

Dar cel puțin capitalismul înseamnă libertate și democrație, nu-i așa?


Seria MAREA DEZVRĂJIRE. După 1989, societatea românească a intrat sub vraja unei mitologii pro-capitaliste și anti-socialiste extrem de agresive. Anulând din start orice discurs critic la adresa capitalismului, această nouă „gândire unică” a facilitat implementarea politicilor catastrofale care au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană. Ca să luptăm cu succes împotriva acestor politici, avem nevoie de idei și argumente care să ne desprindă din vraja ideologică a capitalismului și să ne ajute în propunerea unei alternative. Acesta e scopul textelor din seria de față, care debutează azi cu traducerea unui eseu[i] despre cum capitalismul nu doar că nu e totuna cu libertatea și democrația, dar e în mod intrinsec ostil acestora.

De Erik Olin Wright
Traducere de Cezar Țurcanu

          
Mulți consideră de la sine înțeles că libertatea și democrația sunt strâns legate de capitalism. În cartea sa Capitalism și libertate, Milton Friedman a mers până acolo încât să susțină ideea conform căreia capitalismul este o condiție obligatorie pentru ambele.
           Desigur, e adevărat că apariția[ii] și răspândirea capitalismului a adus cu sine o extindere nemaipomenită a libertăților individuale și, în cele din urmă, lupte populare pentru forme mai democratice de organizare politică. Din acest motiv, afirmația potrivit căreia capitalismul împiedică de fapt libertatea și democrația va suna ciudat pentru mulți oameni. 

           A spune că capitalismul limitează înflorirea acestor valori nu înseamnă să susții că capitalismul se opune libertății și democrației în fiecare caz. Mai degrabă, prin felul în care funcționează procesele sale cele mai de elementare, capitalismul generează deficite serioase atât ale libertății, cât și ale democrației, pe care nu le va putea remedia niciodată. Capitalismul a contribuit la apariția câtorva forme limitate de libertate și democrație, dar impune o limită inferioară dezvoltării lor ulterioare.
           În miezul acestor valori se află autodeterminarea: convingerea că oamenii ar trebui să poată decide cât mai mult posibil condițiile propriei lor vieți. Atunci când acțiunea unei persoane afectează numai acea persoană, atunci el sau ea ar trebui să poată să întreprinde acea activitate fără a cere permisiunea altcuiva. Acesta este contextul libertății. Dar atunci când o acțiune afectează viețile altora, atunci aceștia ar trebui să aibă un cuvânt de spus în privința activității respective. Acesta este contextul democrației. În ambele cazuri, preocuparea principală este ca oamenii să păstreze un control cât mai mare asupra configurației pe care viețile lor o vor lua.
           În realitate, practic orice alegere pe care o poate face o persoană va avea un oarecare efect asupra altora. Este imposibil ca toată lumea să contribuie la fiecare decizie care îi privește, și orice sistem social care ar insista pe o astfel de participare democratică cuprinzătoare ar impune o povară insuportabilă asupra oamenilor. Prin urmare, avem nevoie de un set de reguli pentru a distinge între problemele care țin de libertate și cele care țin de democrație. În societatea noastră, o astfel de deosebire se face prin referire la granița dintre sferele privată și publică.
           Nu există nimic natural sau spontan în privința acestei delimitări între privat și public – ea este creată și menținută prin intermediul proceselor sociale. Sarcinile de pe care le implică aceste procese sunt complexe și adesea contestate. Statul impune ferm anumite limite între public și privat, în timp ce pe altele le lasă să apară sau să dispară ca norme sociale. Adesea, granița dintre public și privat rămâne neclară. Într-o societate pe deplin democratică, însăși această graniță este supusă dezbaterii democratice.
           Capitalismul construiește granița dintre sfera publică și cea privată într-un mod care limitează atingerea adevăratei libertăți individuale și care reduce domeniul de aplicare a democrației propriu-zise. Există cinci maniere în care acest lucru devine imediat evident.

1. „Muncește sau mori de foame” nu înseamnă libertate
Capitalismul se bazează pe acumularea privată a bogăției și pe obținerea veniturilor prin intermediul pieței. Inegalitățile economice care rezultă din aceste activități „private" sunt esențiale capitalismului și creează inegalități cu privire la ceea ce filosoful Philippe van Parijs numește „libertatea reală”.
Orice definiție am da libertății, aceasta trebuie să includă posibilitatea de a spune „nu”. O persoană bogată poate decide în mod liber să nu lucreze în schimbul unui salariu; o persoană săracă, fără un alt mijloc de trai, nu poate face acest lucru cu aceeași ușurință.
Dar libertatea merge mai departe de atât. Ea reprezintă, de asemenea, și capacitatea de-a acționa în mod activ în privința propriilor planuri de viață – de-a alege nu doar răspunsul, ci și întrebarea. Copiii cu părinți înstăriți își pot permite să facă un stagiu neplătit[iii] pentru a înainta în carieră; copiii cu părinți săraci nu pot face asta.
În acest sens, capitalismul îi privează pe mulți de adevărata libertate. Sărăcia în mijlocul abundenței există datorită unei legături directe între resursele materiale și resursele necesare autodeterminării.

2. Capitaliștii decid
Felul în care granița dintre sfera publică și cea privată este trasată în capitalism exclude posibilitatea controlului democratic asupra unor decizii importante care afectează un număr mare de persoane. Poate cel mai important drept care însoțește proprietatea privată asupra capitalului este dreptul de-a investi sau nu strict pe baza interesului personal.
Decizia unei corporații de a muta producția dintr-un loc într-altul este o chestiune privată, chiar dacă are un impact semnificativ asupra vieților persoanelor din ambele locuri. Chiar dacă se susține că o astfel de concentrare a puterii în mâini private este necesară pentru alocarea eficientă a resurselor, excluderea acestui tip de decizii de la controlul democratic distruge foarte clar capacitatea de autodeterminare a tuturor, cu excepția proprietarilor de capital.

3. Programul „de la 9 la 5” ore e tiranie
Firmelor capitaliste le este permis să fie organizate ca dictaturi la locul de muncă. O componentă esențială a puterii patronilor este dreptul de a le spune angajaților ce să facă. Aceasta este baza contractului de angajare: cel care caută un loc de muncă consimte să urmeze ordinele angajatorului în schimbul unui salariu.
Desigur, un angajator e liber să ofere angajaților o autonomie substanțială, iar în unele cazuri acesta este modul cel mai profitabil de-a organiza munca. Dar această autonomie este oferită sau retrasă după cum dorește patronul. Nicio definiție bună a autodeterminării nu ar permite ca autonomia să depindă de preferințele private ale elitelor.
Un apărător al capitalismului ar putea să răspundă că un muncitor căruia nu-i place felul în care șeful ia deciziile poate oricând să-și dea demisia. Dar cum prin definiție muncitorii nu au mijloace independente de trai, dacă își dau demisia vor trebui să-și caute un nou loc de muncă, iar în măsura în care posibilități de angajare există doar în firme capitaliste, vor fi în continuare supuși dictatelor unui șef.

4. Guvernele trebuie să servească interesele capitaliștilor privați
Controlul privat asupra deciziilor majore cu privire la investiții pune o presiune constantă pe autoritățile publice de-a adopta reglementări favorabile intereselor capitaliștilor. Amenințarea lipsei de investiții și mobilitatea capitalului se află mereu în fundalul discuțiilor despre politici publice, și astfel politicienii, indiferent de orientarea lor ideologică, sunt forțați să se gândească la asigurarea unui „mediu favorabil afacerilor”[iv]. Valorile democratice sunt golite de sens atât timp cât o clasă de cetățeni are întâietate în fața tuturor celorlalte clase.

5. Elitele controlează sistemul politic
În sfârșit, oamenii bogați au mai mare acces la puterea politică decât ceilalți. Situația aceasta este valabilă în toate democrațiile capitaliste, deși inegalitatea bazată pe avere în ce privește puterea politică e mai mare în unele țări decât în altele.
Mecanismele specifice care facilitează un astfel de acces privilegiat sunt foarte diverse: contribuții la campaniile electorale, finanțarea activităților de lobby, diverse rețele sociale ale elitelor, precum și mita directă sau alte forme de corupție.
În Statele Unite, atât indivizii bogați, cât și corporațiile capitaliste nu au niciun fel de opreliști serioase în a-și folosi resursele private în scopuri politice. Acest acces diferențiat la puterea politică anulează cel mai fundamental principiu al democrației.

● ● ●

Aceste consecințe sunt specifice capitalismului ca sistem economic. Asta nu înseamnă că ele nu pot fi uneori atenuate în societățile capitaliste. În diferite vremuri și locuri, au fost adoptate tot felul de politici pentru a compensa deformările libertății și democrației generate de capitalism.
Se pot impune constrângeri publice investițiilor private care erodează granița rigidă dintre public și privat; un sector public puternic și forme active de investiții din partea statului pot slăbi amenințarea mobilității capitalului; restricții cu privire la folosirea averii private în alegeri și finanțarea publică a campaniilor electorale pot reduce accesul privilegiat al celor bogați la puterea politică; codul muncii poate întări puterea colectivă a muncitorilor atât pe scena politică, cât și la locul de muncă; și o diversitate de politici sociale pot spori libertatea reală a celor care nu sunt bogați.
Atunci când condițiile politice sunt favorabile, aspectele capitalismului care sunt antidemocratice și limitează libertatea pot fi atenuate, dar nu eliminate. O astfel de îmblânzire a capitalismului a fost principalul obiectiv al politicilor susținute de socialiști în cadrul tuturor economiilor capitaliste din lume. Dar dacă e ca libertatea și democrația să fie realizate până la capăt, capitalismul nu trebuie doar îmblânzit. El trebuie depășit.

Poate că lucrurile par altfel, însă adevărata democrație și adevărata libertate nu sunt compatibile cu capitalismul.






[i] Apărut inițial în volumul The ABC of Socialism editat de revista americană Jacobin.
[ii] Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului. O perspectivă mai largă, traducere și prefață de Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj, 2015.
[iii] Miya Tokumistsu, „In the Name of Love”, Jacobin, nr. 13: https://www.jacobinmag.com/2014/01/in-the-name-of-love/.
[iv] Chris Maisano, „Social Democracy’s Incomplete Legacy”, Jacobin, nr. 6: https://www.jacobinmag.com/2013/11/an-incomplete-legacy/.

Tuesday, 22 November 2016

Avem nevoie de o rezistență de masă în fața lui Trump și de un partid nou al celor 99%

Preluat de pe site-ul Socialist Alternative, în traducerea lui Alexandru Vasile Sava.



Oamenii din SUA și din jurul lumii s-au trezit pe 9 noiembrie cu una dintre cele mai șocante turnuri politice din memoria recentă – Donald Trump ales ca președinte. A fost culminarea unui ciclu electoral în care americanii obișnuiți s-au ridicat împotriva consensului politic și împotriva efectelor distrugătoare ale globalizării și neoliberalismului. Această revoltă s-a exprimat atât la stânga, cu campania lui Bernie Sanders care a galvanizat milioane de oameni pentru o „revoluție politică contra clasei miliardarilor”, cât și, într-un mod distorsionat, la dreapta, prin campania lui Trump.
Dar Trump nu a candidat doar ca și așa-zisul apărător al „bărbaților și femeilor uitate” din comunitățile muncitorești. El a fost și în fruntea celei mai bigote și șovine campanii a oricărui candidat de partid major din vremurile recente. A creat un spațiu prin care naționaliștii și rasiștii au putut să iasă din bârlogurile lor și să încerce să ajungă la muncitori albi și tinerii nemulțumiți. Avem de-a face cu o dezvoltare foarte periculoasă.
Cu toate acestea, trebuie să respingem complet ideea – propagată fără oprire de comentatori liberali, încercând să distragă atenția de la eșecul zguduitor al Partidului Democrat – că rezultatul demonstrează că cea mai mare parte din clasa muncitoare albă împărtășește rasismul și xenofobia lui Trump. Clinton a câștigat în fapt votul popular cu o margine subțire. Trump a obținut doar 47,5% din votul total, cu zeci de milioane dintre cei mai săraci și mai oropsiți americani refuzând să voteze.
Votul pentru Trump a fost, înainte de toate, un vot împotriva lui Clinton și a status quo-ului; a fost votul pentru un „agent al schimbării” împotriva reprezentantului desăvârșit al puterii corporatiste. Mulți au reacționat pozitiv față de atacurile sale asupra „sistemului măsluit” și asupra corporațiilor care au mutat locuri de muncă în străinătate. Ceea ce a lipsit în mod tragic a fost o alegere clară la stânga care ar fi putut oferi o alternativă la atracția populismului de dreapta.
Alternativa Socialistă stă alături de milioanele de femei scârbite de alegerea unui misogin declarat și care văd în mod corect în aceasta un pas înapoi; alături de latino-americanii care se tem de creșterea fără precedent a deportărilor muncitorilor fără acte; alături de musulmanii și de afro-americanii care se tem că discursul urii  propagat de Trump va incita la mai multă violență și la dezvoltarea unei forțe de extremă dreapta.
Din aceste motive, am lansat imediat apelul la protest în mai multe orașe din țară, pentru a arăta clar că muncitorii și cei oprimați trebuie să se adune și să se pregătească să reziste atacurilor dreptei. În ultimele zile, ne-au fost lansate nenumărate cereri de informații cu privire la organizația noastră. Trebuie să începem de astăzi să construim o alternativă politică reală pentru cei 99%, atât împotriva partidelor controlate de către corporații, cât și împotriva dreptei extreme, astfel încât în 2020 să nu fim nevoiți să trecem din nou prin acest dezastru.

Un șoc pentru clasa conducătoare
Trebuie subliniat că rezultatul acestor alegeri nu a fost un șoc doar pentru zecile de milioane de muncitori progresiști, femei, imigranți, persoane de culoare sau LGBTQ dar și – din motive foarte diferite – pentru elita conducătoare a Statelor Unite.
Majoritatea clasei conducătoare îl vede pe Trump ca fiind „incapabil ca temperament pentru a guverna”. Este cu siguranță adevărat că abordarea de bătăuș a lui Trump, care își umilește oponenții în public și care reacționează la fiecare atac mărunt prin postări agresive pe Twitter, are destule în comun cu modelul machist al dictatorilor din „statele eșuate”. Nici măcar George Bush nu a fost atât de ignorant (și mândru de aceasta) față de afacerile internaționale precum este Trump. Clasa conducătoare vede în președinția lui Trump toate pagubele potențiale pe care acesta le poate aduce intereselor imperialismului american într-un moment când puterea sa globală este în decădere, în special în Orientul Mijlociu și Asia, unde este confruntată de Rusia și, mai cu seamă, de un imperialism chinez din ce în ce mai asertiv.
Aceste elite obiectează la modul în care Trump respinge vocal tratate de liber-schimb și multe dintre doctrinele economice dominante ale capitalismului din ultimii 40 de ani. Dar adevărul este că globalizarea încetinește. Motorul său comercial a început să meargă parțial în marșarier. Votul pentru Trump are anumite asemănări cu votul pentru Brexit în Marea Britanie care a avut loc anul acesta, care a reflectat de asemenea o respingere masivă din partea clasei muncitoare britanice a globalizării și neoliberalismului. Clasa conducătoare se teme de asemenea că rasismul, xenofobia și misoginismul necizelate ale lui Trump vor provoca tulburări sociale în SUA. În acest punct, cel puțin, ei au dreptate.
La un nivel mai profund, poate că cel mai șocant aspect al acestui rezultat pentru elitele conducătoare – inclusiv directorii de corporații, politicienii și firmele media care îi deservesc – constă în faptul că modul în care acestea au dominat țara prin sistemul celor două partide s-a distrus. Ciclu electoral după ciclu electoral, alegerile interne ale partidelor [„primaries”] au fost folosite pentru a elimina candidații pe care interesele corporatiste nu îi puteau înghiți. În acest fel, electoratului îi rămânea de ales între doi candidați „verificați”. Elitele corporatiste ar fi putut prefera mai degrabă pe unul sau altul, dar puteau trăi cu oricare dintre ei. Oamenii obișnuiți rămâneau cu alegerea „răului cel mai mic” sau cu votarea unui candidat propus de partide mărunte [„third parties”] care nu avea vreo șansă de a câștiga.
Toate acestea s-au schimbat în 2016. Întâi Bernie Sanders a strâns 220 de milioane de dolari fără a primi un cent de la corporații și a ajuns foarte aproape de a o învinge pe Clinton în alegerile măsluite ale Partidului Democrat. Trump a fost, de asemenea, în mare parte respins de către „clasa donatorilor” Republicani, precum și de către ultimii doi președinți Republicani și de cel mai recent candidat Republican, care l-au respins public în termeni foarte duri.

A venit nota de plată
Încă este de necrezut că rezultatul alegerilor interne ale partidelor au pus în fața oamenilor pe cei mai nepopulari candidați prezidențiali din perioada modernă. Exitpoll-urile au arătat că 61% dintre americani aveau o părere proastă despre Trump și 54% despre Clinton.
În alegerile interne, Comitetul Național al Democraților a făcut tot ce a putut pentru a înclina balanța în favoarea candidatului dorit de către elite, Hillary Clinton, împotriva lui Sanders, pe care sondajele îl plasau cu mult înaintea lui Trump în alegerile generale. Aceasta indică faptul că o parte din alegătorii eventuali ai lui Trump erau deschiși către o alternativă reală la puterea de pe Wall Street și agenda lor de liber-schimb, care să ceară, în același timp, un salariu minim federal de 15 dolari pe oră, studii universitare gratuite, asigurări de sănătate universale și investiții masive în infrastructură sustenabilă. Dar adevărul este că liderii Democrați au preferat să piardă decât să fie legați de un program care avea în vedere interesele muncitorilor și ale săracilor.
Spre rușinea lor, majoritatea liderilor sindicali și-au declarat susținerea pentru Clinton și au pompat milioane de dolari în campania ei încă din timpul alegerilor interne, în timp ce o secțiune importantă a sindicaliștilor de rând și chiar și câteva sindicate naționale l-au susținut pe Sanders. În acest fel, conducerea sindicală a ajutat la nominalizarea candidatei Wall Street-ului împotriva unei contestări din partea clasei muncitoare.
Clinton s-a târât spre alegerile generale, arătându-se a fi candidata slabă a corporațiilor. Cea mai mare parte a atenției mediatice s-a îndreptat asupra scandalului email-urilor de la Departamentul de Stat. Dar revelațiile continue via Wikileaks au confirmat în detaliu ceea ce Sanders a spus în timpul alegerilor: Clinton este un lacheu al Wall Street-ului care a spus un lucru în discursurile private către bancherii care au plătit-o cu milioane de dolari și altceva în public.
Apărătorii săi liberali vor încerca să dea vina pe albii din clasa muncitoare, pe susținătorii lui Bernie Sanders sau chiar pe votanții lui Jill Stein pentru rezultat. Dar după cum am arătat în repetate rânduri, Partidul Democrat a abandonat de mult până și iluzia că ar apăra interesele clasei muncitoare. De decenii întregi, ei fie au implementat, fie au susținut o măsură neoliberală după alta: de la „sfârșitul asistenței sociale așa cum o cunoaștem”, extinderea încarcerării în masă, semnarea NAFTA [Tratatul de Liber-Schimb Nord-American cu Canada și Mexic – n.n.] și abrogarea legii Glass-Steagall [lege care reglementa activitățile bancare, semnată în urma Crizei bancare din 1929] în timpul mandatelor lui Bill Clinton, și până la planurile de salvare ale băncilor sub Obama, după criza din 2008-2009, în timp ce milioane de americani și-au pierdut locuințele.
După criza economică, stânga i-a dat lui Obama mână liberă. Democrații controlau Congresul și nu au făcut aproape nimic pentru a ajuta clasa muncitoare în timpul celei mai dure crize din anii 1930 încoace. Aceasta a deschis drumul pentru mobilizarea unei opoziții față de salvarea Wall Street-ului sub forma furiei anti-politicianiste a „Tea Party”-ului [mișcare care trimite la revolta împotriva unei taxe pe ceai care a catalizat mobilizarea pentru Războiul American de Independență – n.n.].
Sub presiunea celor 45% dintre votanți care l-au susținut pe Sanders în alegerile primare ale Democraților, partidul a adoptat la convenția națională cea mai de stânga platformă din ultimii 40 de ani. Dar Clinton a ales o campanie concentrată aproape în întregime pe mesajul că Trump reprezintă un pericol existențial pentru Republică, și că „America este deja măreață”. Donatorii lui Clinton nu au vrut ca ea să insiste pe probleme precum salariul minim sau datoriile studențești, temându-se că acestea ar crește pretențiile unei clase muncitoare animate. Se poate argumenta că ea nu are credibilitate ca progresistă, așa că ce putea face? Ei bine, ceea ce a făcut este să îl pună pe Tim Kaine, care susținuse TPP-ul și dereglementarea activității băncilor, drept candidatul său pentru vice-președinte în locul cuiva precum Elizabeth Warren. Clinton a refuzat să promită că nu va numi o grămadă de angajați Goldman Sachs în cabinetul său. Toate acestea nu aveau cum să inspire milioanele de oameni flămânzi după schimbare reală.
Nu este așadar nici o surpriză faptul că Hillary Clinton nu a fost capabilă să genereze o prezență la vot ceva mai mare. Nici Trump, nici Clinton nu au primit 50% din voturi, și în timp ce Clinton a primit ceva mai multe voturi decât Trump în votul popular, ea a avut cu 6 milioane de voturi mai puțin decât Obama în 2012 și cu 10 milioane mai puțin decât Obama în 2008. Între timp, Trump a primit cu un milion de voturi mai puțin decât Romney!
După cum arăta și Jacobin: „Clinton a obținut doar 65% din voturile alegătorilor Latino, comparat cu cele 71 de procente ale lui Obama, patru ani mai devreme”. A avut această performanță atât de proastă în fața unui candidat a cărui promisiune centrală a fost construirea unui zid de-a lungul graniței de sud a SUA, un candidat care și-a început campania spunând că mexicanii sunt violatori. Clinton a câștigat 34% din votul femeilor albe fără diplome universitare. Și a câștigat doar 54% din votul femeilor în general, comparat cu 55% pentru Obama în 2012. Clinton, bineînțeles, concura împotriva unui candidat care se lăuda pe o înregistrare că apucă femeile „de păsărică”. De asemenea, Clinton nu a reușit să mobilizeze votanții negrii mai tineri, mulți dintre ei optând să stea acasă la aceste alegeri. Ea a pierdut și în comunitățile muncitorești albe, unde Barack Obama a câștigat hotărât în cele două alegeri anterioare.
Elitele Democraților au jucat un joc periculos în aceste alegeri – și au pierdut. Urmează ca muncitorii, comunitățile de culoare și femeile să poarte povara acestui eșec.

Sanders ar fi trebuit să fie pe buletinul de vot
În ultimii ani am fost martori la o polarizare politică profundă în SUA, cu creșterea susținerii pentru socialism în rândul tinerilor și cu apariția mișcării Black Lives Matter, în același timp cu o creștere a xenofobiei și rasismului pe față din rândurile unei părți a populației. Dar tendința generală a societății americane a fost de-a se deplasa către stânga, fapt exprimat în susținerea egalității în dreptul la căsătorie, a unui salariu minim mai mare și a taxării celor bogați. Alegerile actuale nu schimbă această realitate de bază, dar pun dreapta ferm în conducere, aceștia controlând președinția, ambele camere ale Congresului și majoritatea adunărilor legislative la nivelul statelor.
O secțiune mare din clasa muncitoare și clasa de mijloc albe au folosit într-adevăr aceste alegeri pentru a sublinia respingerea lor totală a Partidului Democrat, precum și respingerea candidaților preferați ai conducerii Republicane. Într-un mod deformat, zecile de milioane de votanți au căutat un mod de a se opune elitelor corporatiste. Nu putem să închidem ochii susținerii crescânde în rândurile unei minorități a ideilor de extremă dreapta, dar este revelator, de exemplu, faptul că exit poll-urile au arătat că 70% dintre votanți au spus că imigranții fără acte „ar trebui să primească statut legal”, în timp ce doar 25% dintre ei au spus că imigranții ar trebui deportați.
Din cauza aceasta este absolut tragic faptul că Bernie Sanders nu a fost pe buletinul de vot. Noi l-am somat să candideze ca independent încă din septembrie 2014, când a propus pentru prima oară ideea de a candida la președinție. Când acesta s-a hotărât să candideze în interiorul Partidului Democrat, nu am fost de acord cu această abordare, dar am continuat să intrăm în dialog cu susținătorii săi despre cum poate fi realizat programul său și despre nevoia unui partid nou.
Avertismentele noastre despre consecințele susținerii lui Clinton au fost în mod tragic adeverite. Dacă Sanders ar fi continuat să candideze, după cum noi și mulți alții am cerut, prezența sa ar fi schimbat în mod radical caracterul acestor alegeri. El ar fi reușit cu siguranță să-și facă loc la dezbaterile prezidențiale și acum am discuta problema imediată a formării unui nou partid pentru cei 99%, bazându-ne pe milioanele de voturi pe care le-ar fi obținut. Aceasta este uriașă o oportunitate ratată.
Alternativa Socialistă a susținut-o pe Jill Stein, candidata Partidului Verde, care a primit peste un milion de voturi din cauză că și ea a propus o platformă care vorbea în mod hotărât intereselor oamenilor muncii. Campania lui Stein a avut multe limite, dar, în ciuda lor, votul pentru Stein indică într-o măsură mai mică potențialul masiv care există pentru dezvoltarea unei alternative de stânga de masă.


O președinție a haosului și a luptelor
Alegerea lui Donald Trump este un dezastru care va avea numeroase consecințe negative. Dar această alegere este, de asemenea, o fază în procesul continuu al revoltei politice și sociale din SUA. Capitalismul și instituțiile sale sunt discreditate poate ca nicicând altcândva, cu FBI-ul intervenind până în ajunul alegerilor în procesul politic și Trump vorbind fără oprire despre sistemul politic „măsluit”.
Va exista inevitabil un sentiment larg-răspândit de disperare în rândul anumitor secțiuni ale stângii și impresia că toate încercările de a împinge societatea înainte sunt inutile. Este absolut esențial să ne opunem acestei dispoziții. Schimbarea reală vine, după cum a indicat în mod corect Bernie Sanders, de la bază spre vârf, de la mișcările de masă de la locul de muncă și din străzi.
Victoria lui Trump reprezintă „biciul contra-revoluției”. Vom avea parte de haos și provocări care vor împinge milioane de oameni înspre acțiuni de autoapărare. Din cauza aceasta, cei care au fost radicalizați în perioada anterioară trebuie să își dubleze eforturile pentru construirea unei mișcări de masă pentru schimbare reală, independentă de control corporatist. Mișcările sociale ale ultimilor ani și în special Black Lives Matter ne arată că acest potențial există.
Însă este de asemenea esențial să înțelegem că Trump își va dezamăgi inevitabil susținătorii. „Construirea unui zid” nu va crea milioane de slujbe bune care să le înlocuiască pe cele pierdute automatizării și tratatelor comerciale. De asemenea, deși acesta a vorbit mult despre investirea într-o infrastructură de secol 21, el este de asemenea angajat să ofere și mai multe scutiri masive de taxe miliardarilor ca dânsul. O mișcare de masă împotriva lui Trump va trebui să apeleze direct la clasa muncitoare albă și să explice cum putem crea un viitor în care toți tinerii pot avea un trai decent în loc să încercăm să recreăm „Visul American” prin adâncirea diviziunilor rasiale. Un asemenea viitor poate fi atins doar prin politici socialiste.


Friday, 4 November 2016

SUA: alegeri, transformări sociale și luptele stângii

de Alexandru Vasile Sava


            Situația politică din Statele Unite este importantă pentru noi toți. Pe de-o parte, din cauza rolului de hegemon economic, cultural și militar jucat de America, schimbările din interiorul societății americane reverberează mereu la nivelul periferiei, cu atât mai mult în România, unde elitele politice din ultimii 20 de ani au făcut o tradiție din supunerea necondiționată în fața deciziilor economice și aventurilor imperialiste ale Washington-ului. Pe de altă parte, trebuie să ținem cont de apropierea alegerilor prezidențiale (8 noiembrie) și de agitația crescândă a vieții politice americane: de la Black Lives Matter la mișcarea din jurul lui Bernie Sanders, de la protestele împotriva construcției unei conducte de petrol (Dakota Access Pipeline) care ar trece prin spații culturale protejate de lege și prin subsolul râului Missouri la campania pentru un salariu minim federal de 15$/oră, de la greva deținuților din mai multe state la campaniile privitoare la datoriile studențești.
Faptul că în Statele Unite ale Americii un candidat care se auto-intitula socialist a reușit să mobilizeze suficientă susținere încât să reprezinte o amenințare pentru preferata elitelor financiare reprezintă un mare pas înainte spre legitimarea ideilor de stânga după prăbușirea regimurilor staliniste din Europa de Est, în ciuda confuziei dintre socialism și o variantă modest reglementată, cu plasă socială de siguranță, a capitalismului. Puține regimuri au investit mai mult timp și efort în discreditarea oricăror idei de stânga precum cel al capitalismului american, și cu toate acestea, în ultimii ani, peste o treime din americani și peste jumătate din tinerii sub 40 de ani au ajuns să aibă o părere pozitivă despre socialism.
            Lucrurile acestea se reflectă și în mișcările de masă care au loc în SUA la nivel național. Seria de greve din campania „Fight for $15” pentru un salariu minim de 15 dolari pe oră și pentru dreptul la sindicalizare fără aprobarea conducerii patronale, începută de muncitorii new-yorkezi din sectorul fast-food la sfârșitul lui 2012, a ajuns anul trecut să mobilizeze zeci de mii de muncitori din peste 200 de orașe americane. Mai important, muncitorii sunt predominant din sectoare prost plătite și tradițional lipsite de reprezentare sindicală: lucrători în fast-food, vânzători în magazine și benzinării, personalul din aeroporturi și îngrijitori medicali. În acest timp, s-a reușit introducerea unui salariu minim local de 15 dolari pe oră în New York, Seattle, Los Angeles și San Francisco!
            O cauză ceva mai celebră este mișcarea „Black Lives Matter”, pornită în 2014 după uciderea de către poliție a mai multor tineri afro-americani neînarmați, o mișcare care denunță rasismul forțelor de ordine, militarizarea poliției și cvasi-imunitatea ofițerilor de poliție în fața tribunalelor, dar și rasismul instituționalizat mai amplu din societatea americană, reflectat și în condițiile socio-economice precare ale unei bune părți din comunitatea afro-americană. În 2015, de exemplu, dintre cele 102 cazuri raportate de ucidere a unor afro-americani neînarmați de către poliție, doar 2 au rezultat în condamnări și doar un polițist a fost condamnat la închisoare pentru 1 an (pe care îl poate îndeplini stând doar weekend-urile în penitenciar)! Deși afro-americanii formează doar 13% din populația americană, ei constituie 37% din victimele violenței polițienești.
            Aceste mișcări, împreună cu cea pentru drepturile imigranților, care se opune escaladării fără precedent a deportărilor (peste 2,5 milioane sub administrațiile Obama – mai mult decât a deportat oricare alt președinte din secolul trecut), cea pentru eliminarea datoriilor studențești și campaniile pentru conservarea mediului au reușit să se coalizeze suficient de bine încât mesajele unei mișcări să circule la protestele celorlalte, cum ar fi preluarea de slogane anti-rasiste de către mișcarea „Fight for $15”. Mai mult, „Black Lives Matter” s-a extins peste hotare, declanșând o mișcare incipientă similară în Marea Britanie, precum și o solidarizare cu cauza palestinienilor.
Socialist Alternative, filiala CWI din SUA, a participat la toate aceste mișcări, încercând să conecteze luptele locale cu o critică generală a capitalismului și mobilizându-le împotriva unor compromisuri liberale care vor rezulta pe termen lung în îmbunătățirea condițiilor doar pentru cei mai privilegiați membri ai comunităților – a se vedea, de pildă, coalizarea multor lideri ai comunităților de culoare sau lideri sindicali în jurul candidaturii lui Hillary Clinton, o candidată cu o lungă istorie anti-sindicală și de promovare a unor politici rasiste pe plan intern și imperialiste pe plan internațional.
Dificultatea cea mai mare a stângii americane în momentul de față este depășirea șantajului pe care Partidul Democrat – un partid de facto de dreapta – îl exercită împotriva electoratului, amenințând că orice împotrivire la politicile și candidaturile lor sunt totuna cu susținerea conservatorilor Republicani. Deși candidata Democraților a susținut demantelarea unei bune părți a sistemului social american, tratatele de liber-schimb precum NAFTA, CAFTA, TPP și TTIP, care au contribuit masiv la dezindustrializarea multor zone, și politicile anti-infracționalitate și de finanțare a închisorilor private, care au dus la situația actuală în care SUA are cel mai mare număr de deținuți din lume (dintre care persoanele de culoare – negrii și hispanicii – formează 58% din numărul deținuților, deși ei reprezintă doar un sfert din populația SUA), ea este prezentată deodată ca un aliat al comunităților sărace și al minorităților etnice. Mai mult, deși Clinton a susținut, ca senator și apoi ca secretară de stat (echivalentul american al ministrului de externe), invazii care au contribuit la destabilizarea Orientului Mijlociu și-a Africii de Nord, precum și lovituri de stat în America Latină (Honduras și Paraguay), ea este prezentată ca un diplomat responsabil. Toate aceste comparații se bazează doar pe notorietatea și obscenitatea contra-candidatului său, o caricatură a lui Mussolini croită pe măsura epocii Reality TV-ului.
Socialist Alternative, împreună cu alte grupări de stânga, au oferit o susținere critică candidaturii lui Sanders, atrăgând atenția asupra erorii sale strategice de a se afilia Partidului Democrat și de a încerca să obțină nominalizarea acestui partid, precum și asupra necesității creării unui partid de stânga de masă ca alternativă la Partidul Democrat. Democrații sunt, cel puțin după epoca Reagan și după adoptarea entuziastă a așa-numitei „a treia căi” (hibridul dintre social-democrația clasică și neoliberalism), un partid de dreapta nereformabil, în care toate vechile mișcări radicale muncitorești, anti-rasiste, anti-război, feministe, pro-LGBTQ sau ecologiste, care s-au aliat partidului de-a lungul secolului trecut, au fost rând pe rând pe rând reduse la vehicule menite să garanteze sprijin pentru partid în rândul minorităților. Doar revendicările liberale pur-formale, de recunoaștere legală a egalității în drepturi, mai au trecere în rândul majorității elitelor de partid, elementele recalcitrante ale mișcărilor progresiste fiind constant marginalizate sau încorporate și domesticite.
Trebuie să menționăm și succesul electoral al filialei din Seattle al Socialist Alternative. În 2013, Kshama Sawant a devenit prima consilieră municipală socialistă din ultima sută de ani în Seattle. A primit peste 80.000 de voturi pe baza unei campanii care promitea majorarea salariului minim la 15 dolari pe oră. Și-a îndeplinit promisiunea la mai puțin de șase luni după ce a fost aleasă, motiv pentru care a fost realeasă în 2015 cu aproape 100.000 de voturi, în ciuda celei mai agresive și bine-finanțate campanii îndreptate împotriva sa de republicani și democrați deopotrivă. Deși ocupă o poziție politică minoră, Sawant a reușit să se facă remarcată la nivel național prin participarea la numeroase campanii, de la opoziția față de evacuări la creșterea salariului minim local, de la susținerea controlului chiriilor la opoziția față de exploatările petroliere în spațiul arctic sau opoziția, în timpul bombardării Fâșiei Gaza din 2014, față de finanțarea militară pe care SUA o oferă Israelului. De asemenea, într-un mediu politic înțesat cu oportuniști și carieriști, Sawant se remarcă prin consistența sa dintre principii și practică: din salariul de 117.000 de dolari pe an pe care-l primește ca membră a Consiliului Municipal, păstrează numai valoarea salariului mediu pe economie din Seattle, adică 40.000 de dolari pe an, restul de bani fiind donați către diverse campanii sociale și politice.
            Revenind la Sanders, acesta reprezentase vârful de creastă al unei schimbări de tendință în rândul activiștilor americani, ce consta în deplasarea de la a cere doar schimbări legale la o atenție sporită asupra aplicării efective a legii și la dezvoltarea conștiinței politice a maselor. Pe scurt, progresiștii din SUA au început să realizeze faptul că situația nici unui grup nu poate fi îmbunătățită în mod durabil prin negocieri și înțelegeri între elitele politice și cele civice. Un exemplu aici ar fi lupta pentru drepturile reproductive ale femeilor: deși avortul este legal în SUA din 1973 (drept obținut printr-o hotărâre a Curții Supreme), el este în fapt interzis multor femei printr-o serie de reglementări implementate în mai multe state de-a lungul ultimelor decenii, prin care sunt eliminate clinicile de avort în multe zone ale țării – în Missouri de pildă, un stat cât două treimi din suprafața României și cu peste 6 milioane de locuitori, mai există o singură clinică ce operează avorturi în mod legal (aceeași situație poate fi găsită și în Mississippi, Dakota de Nord și de Sud, Wyoming etc.).
În acest context, cazul lui Bernie Sanders este interesant pentru că, în ciuda popularității sale personale, nu a reușit să coaguleze o mișcare politică în jurul persoanei sale. După înfrângerea sa în alegerile pentru candidatura Democrată, acesta și-a oferit sprijinul lui Hillary Clinton, în ciuda criticilor susținătorilor săi și a unei petiții cu peste 125.000 de semnături care-i cerea să candideze independent și să contribuie la construirea unui nou partid al stângii. În consecință, toate mitingurile sale recente au scăzut dramatic în numărul participanților, comparativ cu zecile de mii pe care îi atrăgea la începutul anului.
În cazul forțelor socialiste, un număr de grupări fie au luat poziția abținerii de la vot, fie a susținerii lui Clinton ca „rău mai mic”. Socialist Alternative, împreună cu o parte din activiștii pro-Sanders, au trecut la susținerea critică a candidaturii lui Jill Stein din partea Partidului Verde (Green Party). Deși un partid în mare parte inactiv în mișcările de masă, a cărui principală miză a fost promovarea politicilor ecologiste și încercarea de a obține mici victorii electorale, schimbările din societatea americană afectează și aceste partide. În vara acestui an, Partidul Verde și-a schimbat platforma, devenind explicit un partid anti-capitalist și eco-socialist, un efect al schimbărilor preferințelor electorale ale americanilor, dar și al intrării în partid a unei noi generații de activiști mult mai conștienți politic.
Deși Stein nu are șanse credibile la câștigarea alegerilor, sondajele plasând-o între 2-7% (față de 2012, când a primit doar 0,36% din voturi), candidatura sa, pe de-o parte, contribuie la legitimarea ideilor socialiste în politica americană și, pe de altă parte, poate aduce, în cazul în care depășește 5% din voturi, zeci de milioane de dolari în finanțare federală pentru următoarele campanii (un nivel la care actualele partide mici din Statele Unite nu visează încă). Dincolo de considerentele pragmatice, o astfel de performanță ar ridica simbolic un partid socialist la gradul de actor politic la nivel federal în SUA, și ar contribui și mai mult la organizarea forțelor politice progresiste în jurul unui front unit.
În Statele Unite, mai mult ca oriunde altundeva, o mișcare politică orientată doar spre succesul electoral nu are șanse de a sparge duopolul Democrat-Republican asupra politicii, în mare parte din cauză că procesul electoral încă rămâne structurat pe principiul „câștigătorul ia tot”, iar manipularea granițelor districtelor electorale garantează că partidele la putere pot să-și asigure dominația pe decenii întregi. La ultimele re-trasări ale granițelor electorale din 2010, de exemplu, strategia Republicană de a câștiga un anumit număr de alegeri pentru a conduce comisiile de reevaluare ale districtelor le garantează acestora un avantaj structural în alegeri până la următoarele re-trasări din 2020. Astfel, ei își mențin majoritatea în Congres, în ciuda faptului că în multe alegeri au pierdut votul popular!
Aceste districte sunt trasate după calculele demografice ale partidelor, care urmăresc îndeaproape logica marketingului de mărfuri. Tacticile partidelor mari sunt așadar tributare unui tip de gândire care reduce cetățenii la consumatori și spectatori ai politicii, cu identități fixe bazate pe câțiva indicatori socio-demografici – o tactică facilitată de dezvoltările cele mai recente în analiza computerizată de date. Această abordare nu doar că urmărește să oprească reprezentarea anumitor grupuri sau poziții politice – a se vedea, de exemplu, scandalurile legate de îngreunarea accesului la vot, care din nou afectează cel mai mult comunitățile sărace și de culoare; ea face parte dintr-un efort concentrat de tribalizare a politicii pe linii identitare.
Indivizilor li se inhibă dezvoltarea acelei conștiințe politice prin care aceștia să se distanțeze de condițiile lor particulare de viață, încercând să înțeleagă structural sistemul în care trăiesc, oferindu-li-se în loc false alegeri pe baza unor antagonisme identitare: rasiale, de gen, de orientare sexuală, de vârstă, de ocupație, de educație etc. – mai puțin antagonismele de clasă, care nu apar decât ocultate în opoziții precum educați-needucați, cosmopoliți-provinciali, săraci-bogați. De aceea, eforturile oricărei stângi nu trebuie să meargă spre vânzarea unui pachet de politici către un electorat predefinit, ci spre dezvoltarea conștiinței de sine a masei din care face parte acea stângă și spre evidențierea caracterului de clasă al conflictelor politice. Aici converg într-un anumit sens toate sarcinile politice ale socialiștilor americani.
În momentul de față, Hillary Clinton are cele mai mari șanse de a câștiga alegerile de peste câteva zile, însă și în situația improbabilă a unei victorii a lui Trump, scopul pe termen scurt al stângii americane este de a nu permite viitorului președinte o perioadă de acomodare. Luptele începute pe fiecare palier trebuie susținute și duse mai departe, iar noua președinție, care promite a fi și mai reacționară decât cea a lui Barack Obama, trebuie confruntată de către masele organizate. Condițiile actuale din Statele Unite creează o situație favorabilă expansiunii stângii anti-capitaliste și propagării ideilor marxiste. Dată fiind influența globală americană, orice deplasare a societății americane spre stânga promite să ușureze situația mișcărilor progresiste de peste tot din jurul lumii, atât prin exemplul pe care îl oferă, cât și prin contracararea intervențiilor nefaste americane în politica statelor de pe restul globului.