Tuesday, 25 October 2016

6 observații despre CETA, UE, democrația (neo)liberală și ce înseamnă să fii colonie

de Vladimir Borțun


1.   CETA nu e altceva decât TTIP în variantă Euro-canadiană, adică un monument de neoliberalism pur și dur, care ar periclita deja șubredele drepturi ale angajaților, reglementările de protecție a consumatorului și standardele de mediu. În plus, corporațiile ar primi o libertate și mai mare de a da în judecată statele ale căror legi contravin intereselor lor de afaceri – o primejdie imensă la adresa democrației și a statului de drept, pe care și un copil de grădiniță o vede, mai puțin marea majoritate a apărătorilor auto-declarați ai democrației liberale de la noi și de aiurea (mai mult despre asta, la final).


2.   Însuși procesul prin care CETA a fost negociat și s-a încercat a fi parafat a fost complet nedemocratic, atât la Bruxelles, cât și în statele membre, cu excepția notabilă a Valoniei (regiunea de limbă franceză din Belgia). La fel ca în cazul TTIP, Comisia Europeană, compusă din tehnocrați nealeși de nimeni și care nu răspund în fața nimănui, a negociat în numele a peste 500 de milioane de europeni un tratat comercial care ar putea afecta în moduri substanțiale viețile noastre și ale comunităților în care trăim. Totul, în spatele ușilor închise, pe șest, fără nici o dezbatere publică serioasă la nivel european sau național (cu excepția Austriei și a Germaniei). Asta este democrația (neo)liberală: drepturile, libertățile, domnia legii, legitimitatea procesului de decizie etc. sunt inerent subordonate intereselor marelui capital. Și unii se mai miră de ce euro-scepticismul e pe val. 

3.   Deși nu mai era nevoie, CETA mai erodează puțin din mitul că UE ar fi, comparativ cu SUA, un bastion al modelului social de piață, ultima redută în calea neoliberalismului anglo-saxon, singurul teren de luptă pentru apărarea statului social, și alte povești de adormit copiii. UE se află, de fapt, în avangarda contra-reformei neoliberale de cel puțin 30 de ani încoace, odată cu crearea Pieței Unice (probabil cea mai de-reglementată piață internațională din lume). Deci tratate ca CETA și TTIP nu sunt altceva decât continuarea logică a acestui proiect – numit pompos Uniunea Europeană – al marelui capital transnațional din Europa de Vest. 

4.   Adevărul e că Brexitul a creat mai mult spațiu de manevră pentru guvernele și parlamentele care nu vor să se conformeze liniei neoliberale trasate de Comisie sau care până acum spuneau că n-au încotro. Pe de-o parte, puterea de la Bruxelles nu se mai poate purta la fel de imperial ca anul trecut cu guvernul grec, de teamă să nu alimenteze și mai mult sentimentele anti-UE, acum că britanicii au creat un precedent. Comisia (și nu numai) a pus și-așa presiuni pe Valonia să ratifice tratatul, dar imaginați-vă cum ar fi arătat aceste presiuni acum un an sau mai puțin. Pe de altă parte, guvernele și parlamentele naționale/regionale simt mai multă presiune din partea propriilor cetățeni de a confrunta instituțiile UE atunci când e cazul. Cu alte cuvinte, ca guvern e mai greu să pretinzi în 2016 că n-ai încotro și trebuie să faci ce zice Bruxelles-ul decât era în 2015. E pură speculație, dar mă îndoiesc că anul trecut pe vremea asta Valonia n-ar fi dat înapoi, într-un final, în fața presiunilor dinspre Bruxelles. În schimb, vineri am putut asista la un discurs cum rar mai auzi de la liderii politici din ziua de azi, un discurs în care prim-ministrul socialist al Valoniei, Paul Magnette, a subliniat că dezbaterea democratică și legitimitatea procesului de decizie sunt mai importante decât respectarea termenului limită pentru semnarea unui tratat comercial.

5.   La mijlocul săptămânii trecute, pe lângă Valonia, doar România și Bulgaria mai stăteau în calea ratificării CETA, celelalte state membre făcându-și conștiincioase datoria (în ciuda unei opoziții publice masive în țări ca Austria sau Germania). Dacă Valonia a respins definitiv CETA din motivele pomenite la început, liderii noștri au acceptat până la urmă ratificarea tratatului. De ce? Pentru că au obținut o vagă promisiune de eliminare a vizelor pentru Canada, însă cu atenționarea că vor fi reintroduse dacă forțăm nota și ne ducem claie grămadă peste ei. Să nu te preocupe amenințarea majoră pe care CETA o reprezintă față de drepturile angajaților și ale consumatorilor români (printre alți 500 de milioane de cetățeni europeni), față de protecția mediului și față de independența ta legislativă ca stat, ci cum să mergi mai ușor în Canada – asta înseamnă să fii colonie. Nu contează că o corporație canadiană ne-a dat deja în judecată pentru Roșia Montană, hai să le dăm prerogative și mai mari să ne dea în judecată pe viitor! Vizele sunt miza! Îmi aduc aminte de poveștile cu indigenii care își dădeau aurul europenilor pe mărgele colorate. Cam asta e situația și cu noi. Desigur însă că vizele valorează mai mult pentru elitele noastre politice decât pentru (cei mai mulți dintre) noi: le e mai ușor să înlesnească emigrația către zări mai prospere pentru milioanele de români care n-au locuri de muncă ori muncesc pe salarii de nimic aici decât să vină cu politici structurale care să adreseze aceste probleme (ca să nu mai vorbim de banii trimiși acasă de emigranți prin care se umflă cifrele de creștere economică cu care să ni se ia apoi ochii).

6.   În sfârșit, unde sunt nene toate vocile de dreapta, de la Macovei și Nicușor Dan până la Mixich, Tăpălagă sau Tismăneanu, campionii de serviciu ai anti-corupției și ai democrației liberale, când vine vorba de tratate comerciale profund nelegitime și netransparente ca CETA și TTIP?! Că să arăți cu degetul la Dragnea, Oprea și alți troglodiți e ușor. Dar când vine vorba de a sancționa – fie și dintr-o perspectivă liberală strict legalistă, nici nu trebuie să fii vreun radical anti-capitalist – derapajele nedemocratice, strident pro-corporatiste, ale puterii de peste hotare, nu se aude nimic, tăcere de mormânt (în cel mai bun caz) – încă o marcă definitorie a coloniei care nu vrea să supere Imperiul, a sclavului de casă loial stăpânului. În plus, sancționarea acestor derapaje ar duce, implicit, la o raportare critică la ideologia și practica politică dominantă (i.e. capitalismul neoliberal), adică nici mai mult nici mai puțin decât rolul cheie al oricărui activist, jurnalist sau intelectual public demn de acest nume, un rol de care – cu câteva excepții – elitele civile românești s-au ferit mereu cu maximă agilitate. E mult mai simplu să te lupți cu fantomele trecutului.

Wednesday, 12 October 2016

Raport de la școala de vară a CWI - I. Criza globală a capitalismului

Între 16 și 22 iulie a avut loc Școala de Vară a Committee for a Workers International (CWI) în Leuven (Belgia). CWI este o organizație socialistă, internaționalistă și anti-capitalistă cu secțiuni în 46 de țări și la care Mâna de Lucru se află în proces de afiliere. În Belgia au participat peste 340 de reprezentanți din 34 de țări, printre care și doi membri ai grupului nostru. Evenimentul a constat într-o săptămână de expuneri, discuții și dezbateri deschise pentru a clarifica cum se prezintă situația actuală la nivel global și național, care sunt problemele majore cu care stânga se confruntă și cum putem fructifica potențialul de schimbare al acestei perioade. Prima parte a acestui raport prezintă perspectivele CWI asupra situației globale și a crizei sistemice în care ne aflăm.
de Alexandru Vasile Sava

Traversăm o perioadă dificilă a istoriei: în timp ce la periferiile UE criza se adâncește, SUA este în mijlocul uneia dintre cele mai atipice alegeri prezidențiale din ultimele decenii, confruntând doi dintre cei mai nepopulari candidați din istoria americană recentă, China basculează între stagnare și criză, trăgând după sine atât stabilizarea anemică a statelor occidentale, cât și creșterea economică a multor state din Sudul global, iar Orientul Mijlociu este în continuare prins în focul încrucișat al diferitelor interese imperiale și ale elitelor politice locale. Totodată, valul contestatar pe care criza financiară din 2007-08 l-a declanșat nu pare să dea înapoi. În ciuda lipsei de organizare, a discontinuităților și perioadelor de inerție ale mișcărilor protestatare, faptul că nu se întrevede prea curând liniște în străzi pentru capital și reprezentanții săi în structurile statale demonstrează că această criză nu a fost depășită, iar potențialul său nu a fost epuizat.
De unde și importanța unui eveniment ca cel din Leuven, căci colaborarea internațională, dezvoltarea și schimbul de tactici și strategii de acțiune și stabilirea unor linii de comunicare care să ne slăbească dependența de fărâmele de informații care ni se pun la dispoziție – toate vor fi esențiale pe viitor, contribuind la pregătirea politică a mișcărilor de stânga. Între resuscitarea extremei drepte în Europa și America de Nord, criza ecologică, economică și politică a capitalismului globalizat, persistența liberalilor și a social-democraților de a-și păstra capetele în nisip și lipsa unei infrastructuri organizaționale de masă pe măsura epocii pe care o traversăm, stânga nu se află într-o poziție de invidiat. Dar stânga nu a fost niciodată într-o poziție de invidiat, iar aceasta nu a împiedicat masele să iasă în stradă, să lupte, și să încerce să schimbe lumea.
La ora actuală, capitalismul global se confruntă concomitent cu o criză economică, caracterizată de stagnarea producției și creșterea sărăciei și a inegalității la nivel global, și cu una ecologică. În mai 2016 număram 13 luni consecutive de temperaturi record; între timp, am ajuns în august la 16 luni consecutive de recorduri de temperatură medie globală. Încercările guvernelor capitaliste de a încetini acest proces au fost extrem de anemice. Acordul de la Paris de anul trecut, de exemplu, își propunea să mențină încălzirea globală sub 2°C deasupra nivelului pre-industrial, cu 1,5°C ca limită a creșterii – însă climatologii avertizează că limita de temperatură va fi probabil atinsă înainte ca Acordul să fie ratificat de către guverne, măsurile propuse fiind prea puțin pentru a evita până și maximul de 2°C. Asta afectează siguranța alimentară și, de multe ori, integritatea geografică a numeroase comunități din țările subdezvoltate, fapt care, împreună cu stagnarea producției economice globale și încercările puterilor imperialiste de a-și menține dominația asupra unei ordini economice în decădere, a dus la adâncirea sărăciei și inegalităților, precum și la înmulțirea tensiunilor și confruntărilor militare.
Efectele politice ale crizei nu întârzie să se vadă. La granița estică a Uniunii Europene mocnește în continuare conflictul din Ucraina, în Marea Chinei de Sud, diferitele forțe imperialiste încearcă să-și proiecteze puterea militară, iar în Orientul Mijlociu se escaladează conflictele între diferitele facțiuni sprijinite de puteri globale sau regionale – în Siria și Irak, bineînțeles, dar și în Libia, Afganistan și Yemen, sau în încercarea eșuată a unei lovituri de stat în Turcia. Toate acestea au dus la o escaladare a cheltuielilor militare la nivel global în 2016, ajungându-se la peste 1,6 trilioane de dolari (din care 60% cumulează doar bugetele militare ale Statelor Unite, Chinei, Arabiei Saudite și Rusiei, în această ordine). Conflictul ucrainean, de exemplu, a dus la creșterea cheltuielilor militare din Europa Centrală cu 13%.
Creșterea investițiilor de stat în arme nu a fost însă însoțită și de o creștere a investițiilor de capital în producție, astfel încât din ianuarie 2015 nu au mai avut loc creșteri în volumul de comerț global. Aceasta în ciuda încercărilor de a stimula creditarea și investițiile prin dobânzi negative, în iunie 2016 titlurile de stat cu dobândă negativă ajungând la 12 trilioane de dolari. În aceeași perioadă datoriile la nivel global au crescut la 280% din PIB-ul mondial, dar investițiile din partea capitalului întârzie să apară, în mare parte din cauza nesiguranței capitaliștilor asupra profitului pe care îl pot obține (de altfel rata profitului este în scădere, și se apropie de minimul postbelic din anii 70).
Interdependența globală a economiilor naționale agravează și mai mult această situație. Dacă după criza financiară din 2007-08, economia mondială a putut să se stabilizeze pentru o perioadă datorită creșterii economiei chineze și a statelor din Lumea a Treia, în momentul de față această creștere a fost frânată. PIB-ul Chinei a crescut cu aproape 8%, dar în același timp nivelul datoriilor raportate la PIB au crescut de la 154% la 249% între 2008 și 2015. Stagnarea economică a Chinei a dus la planuri de concediere a milioane de muncitori chinezi, din moment ce nu există un alt motor de creștere altundeva. Toate acestea au ecouri la nivelul celorlalte economii emergente care depindeau de exportul de materii prime către China. Brazilia și Nigeria, de exemplu, care erau date drept modele de creștere economică acum câțiva ani, traversează crize economice și politice serioase. Brazilia trece din 2013 încoace prin valuri consecutive de proteste și printr-o slăbire a principalului partid reformist (Partidul Laburist, care guvernează din 2002), totul culminând recent cu o lovitură de stat parlamentară a unei coaliții de dreapta care a dus la răsturnarea guvernului Dilmei Rousseff. Nigeria, între timp, se confruntă cu o insurgență militară din partea grupării salafiste Boko Haram, precum și cu o criză economică din cauza scăderii prețului petrolului.
Nici statele dezvoltate occidentale nu sunt scutite, de altfel. Se poate observa o tendință generală de mobilizare către stânga, chiar dacă sub forma unui socialism reformist, de la campania americană a lui Bernie Sanders, care a adunat 43% din voturile pentru candidatura Democrată, la alegerea lui Jeremy Corbyn în 2015, și realegerea sa anul acesta, cu un număr și mai mare de voturi, și până la mișcările masive de protest muncitoresc, cum a fost greva generală a muncitorilor belgieni, valul de proteste și greve din Franța, mobilizarea britanică contra legilor anti-sindicale ale conservatorilor, sau a activiștilor americani împotriva brutalității polițienești față de persoanele de culoare.
Concomitent, extrema dreaptă a trecut printr-o revitalizare pe fondul înrăutățirii situației economice și a crizei refugiaților. În Franța, sondajele plasează Frontul Național pe locul doi în preferințele de vot la alegerile parlamentare, în Slovacia partidul neo-nazist Slovacia Noastră a luat 8% din voturi la alegerile parlamentare, ultra-conservatorii domină de ani buni în Polonia și Ungaria, iar în Germania, așa-numita Alternativă pentru Germania a reușit anul acesta să obțină locuri în parlamentele regionale a 10 dintre cele 18 state din Federația Germană.
Pe de altă parte, rezistența nu întârzie să apară, fie că vine sub forma grupurilor pentru sprijinirea migranților sau a grupărilor anti-fasciste, care luptă pentru a opri legitimarea și propagarea mesajului extremei drepte, fie că vine sub forma campaniilor pentru drepturi civile, precum cea pentru referendumul pentru egalitatea căsătoriilor LGBTQ din Irlanda de anul trecut (unde zonele muncitorești și sărace au votat în cea mai mare proporție „Da”, Partidul Socialist Irlandez militând puternic în campania dinaintea referendumului), sau protestele a peste 140.000 de persoane în Polonia împotriva unei legi care ar fi interzis avortul în totalitate (de altfel, în Polonia avortul este deja interzis în toate situațiile, mai puțin viol, incest sau în cazul în care viața mamei este în pericol).
În tot acest timp partidele așa-numitei „stângi tradiționale”, reformiste, sunt dispuse să-și arunce peste bord fiecare element din identitatea politică, vorbind superior despre dispariția clasei muncitoare, de parcă munca salariată s-ar fi dizolvat în utopia societății de micro-antreprenori. Angajații de la noi și de aiurea știu ce înseamnă în fapt poveștile unei „stângi pentru toate clasele” sau care admite „dispariția claselor”: o politică care ia partea patronatelor ori de câte ori acestea intră în conflict cu muncitorii, o politică care face munca „flexibilă”, care, în timp ce vorbește despre „responsabilitate individuală” sau „spirit întreprinzător”, eliberează de fapt capitalul de orice obligații, pe care apoi le aruncă în cârca lucrătorilor.
Istoria recentă a arătat efectele acestui „realism”: în Franța, Italia, Spania sau Germania social-democrații sunt în liberă-cădere, în Marea Britanie nu sunt capabili să câștige nici măcar alegerile din interiorul propriului partid, iar social-democrații greci au dat politologiei contemporane termenul de „pasokizare” pentru a defini dezintegrarea partidelor de centru-stânga într-o perioadă scurtă de timp, în vreme ce Syriza a devenit sinonimă cu trădarea celor care promit „un alt fel de a face politică”, dar care rămân fideli tuturor structurilor politice vechi. În căderea lor, aceste partide au tras cu ele secțiuni largi din electorat, care nu doar că a fost precarizat, dar și demoralizat și demobilizat, permițând astfel victoria dreptei în multe locuri.
Pedepsite de electorate, aceste partide nu au găsit altă cale de redresare decât să atace lipsa de pragmatism a votanților, sperând că mesajele lor – „mulțumiți-vă că aveți de lucru!”, „trebuie să ne adaptăm la epoca actuală”, „sunteți norocoși!” – se vor dovedi mai populare decât tactica dreptei de a înșira inamici ai bunăstării „omului de rând”, care s-au înmulțit într-un asemenea hal (refugiați, imigranți, muncitori sindicalizați, muncitori precari, cutare și cutare femei, cutare și cutare etnii, orășenii privilegiați, țăranii înapoiați, cosmopoliții etc.), încât „dușmanii societății” au ajuns să reprezinte, de fapt, întreaga populație, lăsând politicienii de dreapta să se adreseze unei scheme abstracte a societății.
În aceste condiții, sarcina oricărui grup socialist este de a încerca să dea un glas politic conștient de sine acelei nemulțumiri populare fără obiect clar, de a o împiedica să se înfunde în soluții simple sau în căutarea unor țapi ispășitori, și de a o împiedica să se înmoaie cu trecerea lunilor și să se reabsoarbă în frustrare mocnită atunci când se izbește de opoziția rigidă a capitalului și a elitelor politice care îl apără. Dacă există un fir comun luptelor politice despre care fiecare secțiune a CWI a vorbit, acesta este următorul: nu trebuie să cădem în capcana partidelor capitaliste, imaginându-ne că asumarea unei poziții sau conștientizarea unei probleme ne rupe în mod miraculos de restul societății, înstrăinându-ne de o nemulțumire care este a noastră și de lupte care sunt ale noastre, ale tuturor.
Scopul stângii nu poate fi de a încălzi scaunele înaltei birocrații cu dosurile unor cadre de altă culoare sau de a explica celorlalți ce își doresc sau de ce au nevoie de fapt, ci de a exprima acea nemulțumire participând și împingând mai departe pe fiecare front luptele pentru emanciparea vieții umane de sub acele forțe care o înghit secundă cu secundă și care o înstrăinează de ea însăși, de la capitalul care ajunge încet să decidă cum ne petrecem fiecare minut și ne ia roadele acestei activități, la tot ansamblul de instituții sociale și morale ale capitalului, acea claie de rasism, misoginism, homofobie și transfobie, filistinism utilitar și prostie agresivă și degradantă care ne încorsetează corpurile, limba și gândirea. Trebuie să spunem explicit: nu suntem deloc norocoși că ne dați înapoi fărâme din munca noastră și nu suntem mulțumiți că ne folosiți viețile pentru a vă gestiona catastrofele – suntem nemulțumiți și revoltați și ne vrem înapoi fiecare clipă stoarsă de valoare.