Monday, 19 December 2016

De ce socialiștii vorbesc atât de mult despre lucrători?

Seria MAREA DEZVRĂJIRE. După 1989, societatea românească a intrat sub vraja unei mitologii pro-capitaliste și anti-socialiste extrem de agresive. Anulând din start orice discurs critic la adresa capitalismului, această nouă „gândire unică” a facilitat implementarea politicilor catastrofale care au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană. Ca să luptăm cu succes împotriva acestor politici, avem nevoie de idei și argumente care să ne desprindă din vraja ideologică a capitalismului și să ne ajute în propunerea unei alternative. Acesta e scopul textelor din seria de față, care continuă azi cu traducerea unui eseu[1] despre motivele pentru care clasa lucrătoare trebuie să fie în centrul oricărei strategii realiste de transformare a societății.



De Vivek Chibber
Traducere de Vladimir Borțun


Cei mai mulți oameni știu că socialiștii pun clasa lucrătoare[2] în centrul viziunii lor politice. Dar de ce anume? Când îi întreb asta pe studenții mei sau chiar pe activiști, primesc diverse răspunsuri, însă cel mai frecvent e unul de ordin moral – socialiștii cred că lucrătorii suferă cel mai mult în capitalism, deci că necazurile lor reprezintă cea mai importantă problemă pe care trebuie să ne concentrăm.
Desigur că așa stau lucrurile, că lucrătorii au de-a face cu tot felul de umilințe și lipsuri materiale, și că asta trebuie să reprezinte o temă centrală pentru orice mișcare pentru dreptate socială. Dar dacă asta e tot, dacă acesta e singurul motiv pentru care ar trebui să ne preocupe clasa, atunci argumentul se duce imediat de râpă. În definitiv, există o mulțime de grupuri care suferă umilințe și nedreptăți – minoritățile etnice, femeile, persoanele cu handicap. De ce să ne axăm pe lucrători? De ce n-am spune pur și simplu că fiecare grup marginal și oprimat trebuie să fie în centrul strategiei socialiste?
Tocmai fiindcă argumentul moral nu e singurul pentru care clasa ar trebui să fie în centrul atenției noastre. Motivul pentru care socialiștii cred că organizarea pe criterii de clasă trebuie să fie nucleul unei strategii politice viabile[3] ține de alți doi factori practici: un diagnostic al surselor nedreptății în societatea modernă și o viziune despre care sunt cele mai bune pârghii de schimbare într-o direcție progresistă.


Capitalismul nu poate rezolva problema

Oamenii au nevoie de multe lucruri pentru a putea duce o viață decentă, însă două sunt absolut esențiale. Primul este o oarecare garanție a securității materiale – lucruri precum salariu, locuință, asistență medicală de bază. Al doilea este să fii liber din punct de vedere social – dacă ești sub controlul altcuiva, dacă altcineva ia mare parte din deciziile-cheie pentru tine, atunci ești în mod constant vulnerabil la abuzuri. Așadar, într-o societate în care cei mai mulți oameni nu au o slujbă sigură, sau au slujbe dar nu-și pot plăti facturile, o societate în care trebuie să se supună controlului altora, în care nu au cu adevărat un cuvânt de spus în privința legilor și reglementărilor introduse – într-o astfel de societate, dreptatea socială e imposibil de realizat.
Capitalismul este un sistem economic care depinde de deposedarea vastei majorități a oamenilor de aceste condiții esențiale pentru un trai decent. Lucrătorii vin la lucru în fiecare zi știind că slujba lor nu e foarte sigură; sunt plătiți atât cât consideră patronii că e compatibil cu principala lor prioritate – profitul, nu bunăstarea angajaților; lucrează într-un ritm și pentru o durată stabilite de șefii lor; și se supun acestor condiții nu pentru că vor, ci pentru că, pentru cei mai mulți dintre ei, alternativa la acceptarea acestor condiții este să nu aibă deloc de lucru. Această situație nu e un aspect întâmplător sau marginal al capitalismului, ci reprezintă trăsătura definitorie a întregului sistem.
Puterea economică și politică se află în mâinile capitaliștilor, al căror unic scop este să maximizeze profiturile, ceea ce înseamnă că situația lucrătorilor e, în cel mai bun caz, o preocupare secundară pentru ei. Iar asta înseamnă că sistemul este, în esența sa, un sistem nedrept.


Ce pârghii folosim

Din cele de mai sus rezultă că primul pas în construirea unei societăți mai umane și mai echitabile este de a reduce insecuritatea și lipsurile materiale cu care atâția oameni se confruntă și de a spori capacitatea lor de autodeterminare. Dar imediat ne lovim de o problemă – rezistența politică a elitelor.
În capitalism, puterea nu este distribuită în mod egal. Capitaliștii, nu lucrătorii decid cine e angajat și cine e concediat, cine și cât muncește. În plus, capitaliștii dețin cea mai mare parte a puterii politice, pentru că pot face lobby, pot finanța campanii politice și pot pune partidele politice pe ștatul lor de plată. Și din moment ce ei sunt cei care beneficiază de pe urma acestui sistem, de ce ar încuraja schimbarea lui, schimbare care ar însemna inevitabil diminuarea puterii și averii lor? Adevărul e că nu le pică bine provocările și fac tot ce le stă în putință pentru a menține status quo-ul.
Mișcările pentru reforme progresiste au descoperit în repetate rânduri că, de fiecare dată când încearcă să schimbe lucrurile în vederea dreptății sociale, se lovesc de puterea capitalului. Orice reformă care presupune o redistribuire a veniturilor ori care vine dinspre guvern sub forma unei măsuri sociale – fie că e vorba de salariul minim, crearea de locuri de muncă, sistemul sanitar sau reglementările de mediu – se lovește în mod constant de opoziția celor bogați, pentru că orice astfel de măsură înseamnă, în mod inevitabil, o reducere (sub formă de taxe) a veniturilor ori a profiturilor lor. Asta înseamnă că încercările de reformă progresistă trebuie să găsească o pârghie, o sursă de putere care să le permită să înfrângă rezistența clasei capitaliste și a funcționarilor săi politici.
Această putere o deține clasa lucrătoare, dintr-un motiv simplu – capitaliștii își pot face profiturile numai dacă lucrătorii vin la lucru în fiecare zi, iar dacă refuză să-și joace rolul, atunci profiturile seacă peste noapte. Și dacă există ceva care să atragă atenția angajatorilor, este momentul în care banii încetează să mai curgă.
Acțiuni precum grevele nu numai că au potențialul de a îngenunchea un capitalist sau altul, ci pot avea un impact mult mai mare, asupra tuturor instituțiilor care depind în mod direct sau indirect de lucrători – inclusiv guvernul. Această capacitate de a paraliza întregul sistem, doar prin simplul refuz de a munci, le conferă lucrătorilor o pârghie pe care niciun alt grup din societate n-o are, cu excepția capitaliștilor înșiși. De aceea, dacă schimbarea socială progresistă necesită înfrângerea opoziției capitaliste – și am văzut în ultimele trei secole că așa stau lucrurile –, atunci organizarea lucrătorilor în vederea folosirii acestei puteri este de o importanță centrală.
Prin urmare, lucrătorii[4] nu reprezintă doar un grup social care, în societatea modernă, este exploatat și oprimat în mod sistematic, ci și grupul cel mai bine poziționat pentru a realiza o schimbare reală și pentru a smulge concesii din partea principalelor centre de putere – bancherii și industriașii care se află la cârma sistemului. Ei formează grupul care vine zi de zi în contact cu capitaliștii și care, prin însăși existența sa ca grup, se află într-un conflict ireductibil cu aceștia. Ei sunt singurul grup care trebuie să înfrunte capitalul dacă vor să-și îmbunătățească viețile. Logic vorbind, este cea mai bună forță în jurul căreia să se organizeze o mișcare politică.
Și asta nu e doar o teorie. Dacă ne uităm în trecut la modul în care s-au câștigat reformele substanțiale din ultima sută de ani, reforme care au îmbunătățit condițiile materiale ale celor săraci sau care le-au conferit mai multe drepturi care să-i protejeze de forțele pieței – toate s-au bazat, fără excepție, pe mobilizarea clasei lucrătoare. E valabil nu doar pentru măsurile care țin de statul social, ci chiar și pentru cauze cum ar fi drepturile civile ori dreptul la vot.
Orice mișcare care a obținut beneficii pentru cei săraci, fie că erau albi sau negri, bărbați sau femei, a trebuit să se bazeze pe mobilizarea lucrătorilor, atât în Europa și Statele Unite, cât și în Sudul global.
Puterea de a smulge concesii reale din partea capitalului e ceea ce face clasa lucrătoare să fie atât de importantă pentru strategia politică. Desigur, faptul că lucrătorii formează majoritatea populației în orice societate capitalistă și, totodată, faptul că sunt exploatați în mod sistematic înseamnă că situația lor este cu atât mai presantă. Această îmbinare de urgență morală și forță strategică e motivul pentru care politica socialistă se bazează pe clasa lucrătoare.





[1] Apărut inițial în volumul The ABC of Socialism editat de revista americană Jacobin. 
[2] Am tradus workers și working class cu „lucrători” și, respectiv, „clasa lucrătoare” în loc de „muncitori”, respectiv „clasa muncitoare” pentru că cei doi termeni din urmă sunt folosiți la noi, de obicei, în sensul restrâns de oameni care muncesc în sectorul industrial (tot mai redus în România zilelor noastre), dar și pentru a evita încărcătura ideologică negativă pe care o moștenesc din perioada ceaușistă. În societățile post-industriale, în care ponderea cea mai mare a contribuției la produsul intern brut aparține sectorului terțiar (serviciile), soarta muncitorilor la care se referea Marx este împărtășită de multe alte categorii profesionale – de fapt, de imensa majoritate a salariaților. (N. tr.)
[3] Joe Burns, „Labor Law Won’t Save Us”, Jacobin: https://www.jacobinmag.com/2015/01/unions-civil-right-strike-joe-burns/
[4] Erik Olin Wright, „Why Class Matters”, Jacobin: https://www.jacobinmag.com/2015/12/socialism-marxism-democracy-inequality-erik-olin-wright/.

Wednesday, 7 December 2016

Alegeri noi, probleme vechi, nici o soluție reală: nevoia unei alternative de stânga


MÂNA DE LUCRU



La 27 de ani după Revoluție, România arată foarte rău. Dintr-o populație de puțin peste 20 de milioane, 3 milioane jumate sunt plecați în afară. Oare de ce? Pentru că în țară, 40% din populație trăiește în pragul sărăciei, iar 30% se confruntă cu lipsuri materiale severe. Cum altfel, când salariul mediu e de aproape patru ori mai mic decât salariul mediu din celelalte țări UE, iar peste 600.000 de oameni au pensii de 90 de lei pe lună!? În plus, serviciile publice sunt sever subfinanțate și de o calitate tot mai proastă. În aceste condiții nu este de mirare că procentul populației care suferă de privare locativă severă (atât de supra-aglomerarea, cât și de proasta calitate a locuinței) este de peste 20% (față de media europeană de circa 5%), această rată fiind și mai ridicată (de 48%) în cazul persoanelor sărace. Iar perspectivele sunt și mai sumbre: anul viitor vom avea cel mai mic procent din PIB alocat cheltuielilor publice.
Adevărul crud e că 27 de ani de capitalism au înșelat așteptările oamenilor pe măsură ce România a fost promovată pe scena globală a capitalismului ca periferie cu forță de muncă ieftină, în care până și mișcarea sindicală e subordonată puterii, mai preocupată fiind de susținerea capitalului de toate felurile (industrial, imobiliar, financiar) decât de apărarea drepturilor și intereselor lucrătorilor. Standardele de viață s-au deteriorat dramatic pentru milioane de oameni care acum se confruntă cu șomaj cronic la sat și oraș ori cu slujbe precare pe salarii de nimic. La polul opus, avem o castă privilegiată de îmbogățiți, adesea proveniți din rămășițele fostei nomenclaturi, în vreme ce clasa de mijloc, și-așa subțire, e tot mai fragilă și mai incapabilă să ofere o mișcare politică inclusivă și adecvată la problemele țării.
În numele religiei pieței libere, două decenii de politici neoliberale au vândut industria și resursele țării pe nimic, au lăsat agricultura în paragină și au dus la concentrarea resurselor în mâini tot mai puține. Toate acestea au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană, în care 136 de inși dețin mai multă avere decât cei mai săraci 6 milioane de români puși la un loc. Pe deasupra, raportul dintre cota din PIB care revine salariaților și cea care revine patronilor este inversat în România, spre deosebire de majoritatea țărilor europene: mai puțin de 40% din tot ceea ce se produce se duce la lucrători, iar restul la patroni. Așadar, om fi avut creștere economică în ultimii ani, dar de ea au profitat doar capitaliștii.  
În ciuda acestor realități, oferta electorală este catastrofală. Ca om de stânga, pur și simplu nu ai cu cine să votezi duminica asta. Toate partidele propun, cu mici deosebiri, aceeași agendă de dreapta care pare să devină norma dominantă în Europa Centrală și de Est. Pe de-o parte, un hibrid economic între aceleași politici neoliberale falimentare și oarece măsuri protecționist-populiste, reflectând astfel diviziunea crescândă dintre capitalul străin și oligarhii autohtoni. De cealaltă parte, o agendă socială ultra-conservatoare, tot mai ostilă libertăților individuale și laicității statului, care absoarbe parțial din nemulțumirea oamenilor față de standardele de viață și distrage atenția, temporar, de la problemele economice grave. 
PSD însuși – singurul partid așa-zis de stânga din România (în afara Partidului Socialist Român, care nu pare să facă nimic în afară de schimbarea numelui o dată la doi ani) – nu doar că manifestă acest nou hibrid ideologic, dar a preluat inițiativa în această direcție, propunând o politică fiscală mai de dreapta decât cea a principalelor partide de dreapta. E vorba, în primul rând, de reducerea taxei unice de la 16% la 10%, o politică iresponsabilă, care face practic imposibilă orice politică structurală de combatere a sărăciei în care se zbat milioane de români. În schimb, PSD propune măsuri care să stimuleze clasa de mijloc antreprenorială în condițiile în care peste 30% dintre români se confruntă cu lipsuri materiale severe! PSD își consolidează mutarea la dreapta și pe planul drepturilor civile prin susținerea Coaliției pentru Familie și a inițiativei sale complet irelevante pentru problemele socio-economice grave cu care se confruntă atâtea familii din România.
  Cealaltă posibilă opțiune pentru cineva de stânga ar fi, după unii, USR – un proiect liberal-populist al clasei de mijloc pentru clasa de mijloc. Preocuparea aproape exclusivă pentru corupție, lipsa măsurilor sociale structurale și elitismul strident sunt perfect grăitoare în acest sens. Desigur, corupția este o problemă profundă, cu ramificații negative multiple, dar USR și restul cruciaților anti-corupție par să o detașeze complet de sărăcia și inegalitățile economice care o alimentează și vor continua s-o facă. De aceea USR n-o să depășească niciodată 10-15% din voturi, deoarece, pentru restul electoratului, agenda lor este secundară când nu complet irelevantă. Oamenii vor continua să își vândă votul pe o sacoșă de alimente pentru că fix atât valorează câtă vreme, indiferent de partidul care câștigă alegerile, salariile și pensiile lor vor rămâne la fel de mici, iar locurile de muncă la fel de precare.
În aceste condiții, e nevoie mai mult ca nicicând de o alternativă reală, de stânga, cu atât mai mult cu cât falsa alternativă a populismului și extremismului de dreapta e pe val în tot mai multe părți ale lumii. Cum ar arăta o astfel de alternativă de stânga? Ar începe cu redistribuirea veniturilor dinspre capital spre clasa lucrătoare (cea care produce acele venituri), prin taxare progresivă și prin majorarea drastică a salariilor și a pensiilor. Ar continua cu construirea de locuințe sociale, școli și spitale noi, dar și cu renaționalizarea resurselor naturale și a sectoarelor cheie ale economiei, inclusiv a băncilor, pentru a preveni fuga capitalului spre alte zări. Desigur că această schiță minimală de program trebuie dezvoltată și adaptată la realitățile în schimbare, însă ea ar constitui baza de pornire în construirea unei alternative democratice reale la criza fără de sfârșit a capitalismului.
Ca să luptăm pentru această alternativă avem nevoie de un partid, un partid al nostru, al celor care ne vindem forța de muncă și al tuturor categoriilor oprimate din societate. De aceea, grupul nostru, Mâna de Lucru, susține crearea unui nou partid de stânga, socialist și democratic, care să reunească toate grupurile și persoanele dispuse să lupte pentru îmbunătățiri concrete ale standardelor de viață ale oamenilor și să ducă o politică în interesul tuturor cetățenilor, nu al profitului câtorva  un partid care, totodată, să nu se mulțumească însă cu firimituri de la masa bogaților, ci să aibă în vedere clădirea unei societăți libere de exploatare, opresiune și război.



Friday, 2 December 2016

Dar cel puțin capitalismul înseamnă libertate și democrație, nu-i așa?


Seria MAREA DEZVRĂJIRE. După 1989, societatea românească a intrat sub vraja unei mitologii pro-capitaliste și anti-socialiste extrem de agresive. Anulând din start orice discurs critic la adresa capitalismului, această nouă „gândire unică” a facilitat implementarea politicilor catastrofale care au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană. Ca să luptăm cu succes împotriva acestor politici, avem nevoie de idei și argumente care să ne desprindă din vraja ideologică a capitalismului și să ne ajute în propunerea unei alternative. Acesta e scopul textelor din seria de față, care debutează azi cu traducerea unui eseu[i] despre cum capitalismul nu doar că nu e totuna cu libertatea și democrația, dar e în mod intrinsec ostil acestora.

De Erik Olin Wright
Traducere de Cezar Țurcanu

          
Mulți consideră de la sine înțeles că libertatea și democrația sunt strâns legate de capitalism. În cartea sa Capitalism și libertate, Milton Friedman a mers până acolo încât să susțină ideea conform căreia capitalismul este o condiție obligatorie pentru ambele.
           Desigur, e adevărat că apariția[ii] și răspândirea capitalismului a adus cu sine o extindere nemaipomenită a libertăților individuale și, în cele din urmă, lupte populare pentru forme mai democratice de organizare politică. Din acest motiv, afirmația potrivit căreia capitalismul împiedică de fapt libertatea și democrația va suna ciudat pentru mulți oameni. 

           A spune că capitalismul limitează înflorirea acestor valori nu înseamnă să susții că capitalismul se opune libertății și democrației în fiecare caz. Mai degrabă, prin felul în care funcționează procesele sale cele mai de elementare, capitalismul generează deficite serioase atât ale libertății, cât și ale democrației, pe care nu le va putea remedia niciodată. Capitalismul a contribuit la apariția câtorva forme limitate de libertate și democrație, dar impune o limită inferioară dezvoltării lor ulterioare.
           În miezul acestor valori se află autodeterminarea: convingerea că oamenii ar trebui să poată decide cât mai mult posibil condițiile propriei lor vieți. Atunci când acțiunea unei persoane afectează numai acea persoană, atunci el sau ea ar trebui să poată să întreprinde acea activitate fără a cere permisiunea altcuiva. Acesta este contextul libertății. Dar atunci când o acțiune afectează viețile altora, atunci aceștia ar trebui să aibă un cuvânt de spus în privința activității respective. Acesta este contextul democrației. În ambele cazuri, preocuparea principală este ca oamenii să păstreze un control cât mai mare asupra configurației pe care viețile lor o vor lua.
           În realitate, practic orice alegere pe care o poate face o persoană va avea un oarecare efect asupra altora. Este imposibil ca toată lumea să contribuie la fiecare decizie care îi privește, și orice sistem social care ar insista pe o astfel de participare democratică cuprinzătoare ar impune o povară insuportabilă asupra oamenilor. Prin urmare, avem nevoie de un set de reguli pentru a distinge între problemele care țin de libertate și cele care țin de democrație. În societatea noastră, o astfel de deosebire se face prin referire la granița dintre sferele privată și publică.
           Nu există nimic natural sau spontan în privința acestei delimitări între privat și public – ea este creată și menținută prin intermediul proceselor sociale. Sarcinile de pe care le implică aceste procese sunt complexe și adesea contestate. Statul impune ferm anumite limite între public și privat, în timp ce pe altele le lasă să apară sau să dispară ca norme sociale. Adesea, granița dintre public și privat rămâne neclară. Într-o societate pe deplin democratică, însăși această graniță este supusă dezbaterii democratice.
           Capitalismul construiește granița dintre sfera publică și cea privată într-un mod care limitează atingerea adevăratei libertăți individuale și care reduce domeniul de aplicare a democrației propriu-zise. Există cinci maniere în care acest lucru devine imediat evident.

1. „Muncește sau mori de foame” nu înseamnă libertate
Capitalismul se bazează pe acumularea privată a bogăției și pe obținerea veniturilor prin intermediul pieței. Inegalitățile economice care rezultă din aceste activități „private" sunt esențiale capitalismului și creează inegalități cu privire la ceea ce filosoful Philippe van Parijs numește „libertatea reală”.
Orice definiție am da libertății, aceasta trebuie să includă posibilitatea de a spune „nu”. O persoană bogată poate decide în mod liber să nu lucreze în schimbul unui salariu; o persoană săracă, fără un alt mijloc de trai, nu poate face acest lucru cu aceeași ușurință.
Dar libertatea merge mai departe de atât. Ea reprezintă, de asemenea, și capacitatea de-a acționa în mod activ în privința propriilor planuri de viață – de-a alege nu doar răspunsul, ci și întrebarea. Copiii cu părinți înstăriți își pot permite să facă un stagiu neplătit[iii] pentru a înainta în carieră; copiii cu părinți săraci nu pot face asta.
În acest sens, capitalismul îi privează pe mulți de adevărata libertate. Sărăcia în mijlocul abundenței există datorită unei legături directe între resursele materiale și resursele necesare autodeterminării.

2. Capitaliștii decid
Felul în care granița dintre sfera publică și cea privată este trasată în capitalism exclude posibilitatea controlului democratic asupra unor decizii importante care afectează un număr mare de persoane. Poate cel mai important drept care însoțește proprietatea privată asupra capitalului este dreptul de-a investi sau nu strict pe baza interesului personal.
Decizia unei corporații de a muta producția dintr-un loc într-altul este o chestiune privată, chiar dacă are un impact semnificativ asupra vieților persoanelor din ambele locuri. Chiar dacă se susține că o astfel de concentrare a puterii în mâini private este necesară pentru alocarea eficientă a resurselor, excluderea acestui tip de decizii de la controlul democratic distruge foarte clar capacitatea de autodeterminare a tuturor, cu excepția proprietarilor de capital.

3. Programul „de la 9 la 5” ore e tiranie
Firmelor capitaliste le este permis să fie organizate ca dictaturi la locul de muncă. O componentă esențială a puterii patronilor este dreptul de a le spune angajaților ce să facă. Aceasta este baza contractului de angajare: cel care caută un loc de muncă consimte să urmeze ordinele angajatorului în schimbul unui salariu.
Desigur, un angajator e liber să ofere angajaților o autonomie substanțială, iar în unele cazuri acesta este modul cel mai profitabil de-a organiza munca. Dar această autonomie este oferită sau retrasă după cum dorește patronul. Nicio definiție bună a autodeterminării nu ar permite ca autonomia să depindă de preferințele private ale elitelor.
Un apărător al capitalismului ar putea să răspundă că un muncitor căruia nu-i place felul în care șeful ia deciziile poate oricând să-și dea demisia. Dar cum prin definiție muncitorii nu au mijloace independente de trai, dacă își dau demisia vor trebui să-și caute un nou loc de muncă, iar în măsura în care posibilități de angajare există doar în firme capitaliste, vor fi în continuare supuși dictatelor unui șef.

4. Guvernele trebuie să servească interesele capitaliștilor privați
Controlul privat asupra deciziilor majore cu privire la investiții pune o presiune constantă pe autoritățile publice de-a adopta reglementări favorabile intereselor capitaliștilor. Amenințarea lipsei de investiții și mobilitatea capitalului se află mereu în fundalul discuțiilor despre politici publice, și astfel politicienii, indiferent de orientarea lor ideologică, sunt forțați să se gândească la asigurarea unui „mediu favorabil afacerilor”[iv]. Valorile democratice sunt golite de sens atât timp cât o clasă de cetățeni are întâietate în fața tuturor celorlalte clase.

5. Elitele controlează sistemul politic
În sfârșit, oamenii bogați au mai mare acces la puterea politică decât ceilalți. Situația aceasta este valabilă în toate democrațiile capitaliste, deși inegalitatea bazată pe avere în ce privește puterea politică e mai mare în unele țări decât în altele.
Mecanismele specifice care facilitează un astfel de acces privilegiat sunt foarte diverse: contribuții la campaniile electorale, finanțarea activităților de lobby, diverse rețele sociale ale elitelor, precum și mita directă sau alte forme de corupție.
În Statele Unite, atât indivizii bogați, cât și corporațiile capitaliste nu au niciun fel de opreliști serioase în a-și folosi resursele private în scopuri politice. Acest acces diferențiat la puterea politică anulează cel mai fundamental principiu al democrației.

● ● ●

Aceste consecințe sunt specifice capitalismului ca sistem economic. Asta nu înseamnă că ele nu pot fi uneori atenuate în societățile capitaliste. În diferite vremuri și locuri, au fost adoptate tot felul de politici pentru a compensa deformările libertății și democrației generate de capitalism.
Se pot impune constrângeri publice investițiilor private care erodează granița rigidă dintre public și privat; un sector public puternic și forme active de investiții din partea statului pot slăbi amenințarea mobilității capitalului; restricții cu privire la folosirea averii private în alegeri și finanțarea publică a campaniilor electorale pot reduce accesul privilegiat al celor bogați la puterea politică; codul muncii poate întări puterea colectivă a muncitorilor atât pe scena politică, cât și la locul de muncă; și o diversitate de politici sociale pot spori libertatea reală a celor care nu sunt bogați.
Atunci când condițiile politice sunt favorabile, aspectele capitalismului care sunt antidemocratice și limitează libertatea pot fi atenuate, dar nu eliminate. O astfel de îmblânzire a capitalismului a fost principalul obiectiv al politicilor susținute de socialiști în cadrul tuturor economiilor capitaliste din lume. Dar dacă e ca libertatea și democrația să fie realizate până la capăt, capitalismul nu trebuie doar îmblânzit. El trebuie depășit.

Poate că lucrurile par altfel, însă adevărata democrație și adevărata libertate nu sunt compatibile cu capitalismul.






[i] Apărut inițial în volumul The ABC of Socialism editat de revista americană Jacobin.
[ii] Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului. O perspectivă mai largă, traducere și prefață de Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj, 2015.
[iii] Miya Tokumistsu, „In the Name of Love”, Jacobin, nr. 13: https://www.jacobinmag.com/2014/01/in-the-name-of-love/.
[iv] Chris Maisano, „Social Democracy’s Incomplete Legacy”, Jacobin, nr. 6: https://www.jacobinmag.com/2013/11/an-incomplete-legacy/.