Friday, 2 December 2016

Dar cel puțin capitalismul înseamnă libertate și democrație, nu-i așa?


Seria MAREA DEZVRĂJIRE. După 1989, societatea românească a intrat sub vraja unei mitologii pro-capitaliste și anti-socialiste extrem de agresive. Anulând din start orice discurs critic la adresa capitalismului, această nouă „gândire unică” a facilitat implementarea politicilor catastrofale care au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană. Ca să luptăm cu succes împotriva acestor politici, avem nevoie de idei și argumente care să ne desprindă din vraja ideologică a capitalismului și să ne ajute în propunerea unei alternative. Acesta e scopul textelor din seria de față, care debutează azi cu traducerea unui eseu[i] despre cum capitalismul nu doar că nu e totuna cu libertatea și democrația, dar e în mod intrinsec ostil acestora.

De Erik Olin Wright
Traducere de Cezar Țurcanu

          
Mulți consideră de la sine înțeles că libertatea și democrația sunt strâns legate de capitalism. În cartea sa Capitalism și libertate, Milton Friedman a mers până acolo încât să susțină ideea conform căreia capitalismul este o condiție obligatorie pentru ambele.
           Desigur, e adevărat că apariția[ii] și răspândirea capitalismului a adus cu sine o extindere nemaipomenită a libertăților individuale și, în cele din urmă, lupte populare pentru forme mai democratice de organizare politică. Din acest motiv, afirmația potrivit căreia capitalismul împiedică de fapt libertatea și democrația va suna ciudat pentru mulți oameni. 

           A spune că capitalismul limitează înflorirea acestor valori nu înseamnă să susții că capitalismul se opune libertății și democrației în fiecare caz. Mai degrabă, prin felul în care funcționează procesele sale cele mai de elementare, capitalismul generează deficite serioase atât ale libertății, cât și ale democrației, pe care nu le va putea remedia niciodată. Capitalismul a contribuit la apariția câtorva forme limitate de libertate și democrație, dar impune o limită inferioară dezvoltării lor ulterioare.
           În miezul acestor valori se află autodeterminarea: convingerea că oamenii ar trebui să poată decide cât mai mult posibil condițiile propriei lor vieți. Atunci când acțiunea unei persoane afectează numai acea persoană, atunci el sau ea ar trebui să poată să întreprinde acea activitate fără a cere permisiunea altcuiva. Acesta este contextul libertății. Dar atunci când o acțiune afectează viețile altora, atunci aceștia ar trebui să aibă un cuvânt de spus în privința activității respective. Acesta este contextul democrației. În ambele cazuri, preocuparea principală este ca oamenii să păstreze un control cât mai mare asupra configurației pe care viețile lor o vor lua.
           În realitate, practic orice alegere pe care o poate face o persoană va avea un oarecare efect asupra altora. Este imposibil ca toată lumea să contribuie la fiecare decizie care îi privește, și orice sistem social care ar insista pe o astfel de participare democratică cuprinzătoare ar impune o povară insuportabilă asupra oamenilor. Prin urmare, avem nevoie de un set de reguli pentru a distinge între problemele care țin de libertate și cele care țin de democrație. În societatea noastră, o astfel de deosebire se face prin referire la granița dintre sferele privată și publică.
           Nu există nimic natural sau spontan în privința acestei delimitări între privat și public – ea este creată și menținută prin intermediul proceselor sociale. Sarcinile de pe care le implică aceste procese sunt complexe și adesea contestate. Statul impune ferm anumite limite între public și privat, în timp ce pe altele le lasă să apară sau să dispară ca norme sociale. Adesea, granița dintre public și privat rămâne neclară. Într-o societate pe deplin democratică, însăși această graniță este supusă dezbaterii democratice.
           Capitalismul construiește granița dintre sfera publică și cea privată într-un mod care limitează atingerea adevăratei libertăți individuale și care reduce domeniul de aplicare a democrației propriu-zise. Există cinci maniere în care acest lucru devine imediat evident.

1. „Muncește sau mori de foame” nu înseamnă libertate
Capitalismul se bazează pe acumularea privată a bogăției și pe obținerea veniturilor prin intermediul pieței. Inegalitățile economice care rezultă din aceste activități „private" sunt esențiale capitalismului și creează inegalități cu privire la ceea ce filosoful Philippe van Parijs numește „libertatea reală”.
Orice definiție am da libertății, aceasta trebuie să includă posibilitatea de a spune „nu”. O persoană bogată poate decide în mod liber să nu lucreze în schimbul unui salariu; o persoană săracă, fără un alt mijloc de trai, nu poate face acest lucru cu aceeași ușurință.
Dar libertatea merge mai departe de atât. Ea reprezintă, de asemenea, și capacitatea de-a acționa în mod activ în privința propriilor planuri de viață – de-a alege nu doar răspunsul, ci și întrebarea. Copiii cu părinți înstăriți își pot permite să facă un stagiu neplătit[iii] pentru a înainta în carieră; copiii cu părinți săraci nu pot face asta.
În acest sens, capitalismul îi privează pe mulți de adevărata libertate. Sărăcia în mijlocul abundenței există datorită unei legături directe între resursele materiale și resursele necesare autodeterminării.

2. Capitaliștii decid
Felul în care granița dintre sfera publică și cea privată este trasată în capitalism exclude posibilitatea controlului democratic asupra unor decizii importante care afectează un număr mare de persoane. Poate cel mai important drept care însoțește proprietatea privată asupra capitalului este dreptul de-a investi sau nu strict pe baza interesului personal.
Decizia unei corporații de a muta producția dintr-un loc într-altul este o chestiune privată, chiar dacă are un impact semnificativ asupra vieților persoanelor din ambele locuri. Chiar dacă se susține că o astfel de concentrare a puterii în mâini private este necesară pentru alocarea eficientă a resurselor, excluderea acestui tip de decizii de la controlul democratic distruge foarte clar capacitatea de autodeterminare a tuturor, cu excepția proprietarilor de capital.

3. Programul „de la 9 la 5” ore e tiranie
Firmelor capitaliste le este permis să fie organizate ca dictaturi la locul de muncă. O componentă esențială a puterii patronilor este dreptul de a le spune angajaților ce să facă. Aceasta este baza contractului de angajare: cel care caută un loc de muncă consimte să urmeze ordinele angajatorului în schimbul unui salariu.
Desigur, un angajator e liber să ofere angajaților o autonomie substanțială, iar în unele cazuri acesta este modul cel mai profitabil de-a organiza munca. Dar această autonomie este oferită sau retrasă după cum dorește patronul. Nicio definiție bună a autodeterminării nu ar permite ca autonomia să depindă de preferințele private ale elitelor.
Un apărător al capitalismului ar putea să răspundă că un muncitor căruia nu-i place felul în care șeful ia deciziile poate oricând să-și dea demisia. Dar cum prin definiție muncitorii nu au mijloace independente de trai, dacă își dau demisia vor trebui să-și caute un nou loc de muncă, iar în măsura în care posibilități de angajare există doar în firme capitaliste, vor fi în continuare supuși dictatelor unui șef.

4. Guvernele trebuie să servească interesele capitaliștilor privați
Controlul privat asupra deciziilor majore cu privire la investiții pune o presiune constantă pe autoritățile publice de-a adopta reglementări favorabile intereselor capitaliștilor. Amenințarea lipsei de investiții și mobilitatea capitalului se află mereu în fundalul discuțiilor despre politici publice, și astfel politicienii, indiferent de orientarea lor ideologică, sunt forțați să se gândească la asigurarea unui „mediu favorabil afacerilor”[iv]. Valorile democratice sunt golite de sens atât timp cât o clasă de cetățeni are întâietate în fața tuturor celorlalte clase.

5. Elitele controlează sistemul politic
În sfârșit, oamenii bogați au mai mare acces la puterea politică decât ceilalți. Situația aceasta este valabilă în toate democrațiile capitaliste, deși inegalitatea bazată pe avere în ce privește puterea politică e mai mare în unele țări decât în altele.
Mecanismele specifice care facilitează un astfel de acces privilegiat sunt foarte diverse: contribuții la campaniile electorale, finanțarea activităților de lobby, diverse rețele sociale ale elitelor, precum și mita directă sau alte forme de corupție.
În Statele Unite, atât indivizii bogați, cât și corporațiile capitaliste nu au niciun fel de opreliști serioase în a-și folosi resursele private în scopuri politice. Acest acces diferențiat la puterea politică anulează cel mai fundamental principiu al democrației.

● ● ●

Aceste consecințe sunt specifice capitalismului ca sistem economic. Asta nu înseamnă că ele nu pot fi uneori atenuate în societățile capitaliste. În diferite vremuri și locuri, au fost adoptate tot felul de politici pentru a compensa deformările libertății și democrației generate de capitalism.
Se pot impune constrângeri publice investițiilor private care erodează granița rigidă dintre public și privat; un sector public puternic și forme active de investiții din partea statului pot slăbi amenințarea mobilității capitalului; restricții cu privire la folosirea averii private în alegeri și finanțarea publică a campaniilor electorale pot reduce accesul privilegiat al celor bogați la puterea politică; codul muncii poate întări puterea colectivă a muncitorilor atât pe scena politică, cât și la locul de muncă; și o diversitate de politici sociale pot spori libertatea reală a celor care nu sunt bogați.
Atunci când condițiile politice sunt favorabile, aspectele capitalismului care sunt antidemocratice și limitează libertatea pot fi atenuate, dar nu eliminate. O astfel de îmblânzire a capitalismului a fost principalul obiectiv al politicilor susținute de socialiști în cadrul tuturor economiilor capitaliste din lume. Dar dacă e ca libertatea și democrația să fie realizate până la capăt, capitalismul nu trebuie doar îmblânzit. El trebuie depășit.

Poate că lucrurile par altfel, însă adevărata democrație și adevărata libertate nu sunt compatibile cu capitalismul.






[i] Apărut inițial în volumul The ABC of Socialism editat de revista americană Jacobin.
[ii] Ellen Meiksins Wood, Originea capitalismului. O perspectivă mai largă, traducere și prefață de Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj, 2015.
[iii] Miya Tokumistsu, „In the Name of Love”, Jacobin, nr. 13: https://www.jacobinmag.com/2014/01/in-the-name-of-love/.
[iv] Chris Maisano, „Social Democracy’s Incomplete Legacy”, Jacobin, nr. 6: https://www.jacobinmag.com/2013/11/an-incomplete-legacy/.

No comments:

Post a Comment

Mesajele jignitoare ori total irelevante vor fi șterse.