Monday, 19 December 2016

De ce socialiștii vorbesc atât de mult despre lucrători?

Seria MAREA DEZVRĂJIRE. După 1989, societatea românească a intrat sub vraja unei mitologii pro-capitaliste și anti-socialiste extrem de agresive. Anulând din start orice discurs critic la adresa capitalismului, această nouă „gândire unică” a facilitat implementarea politicilor catastrofale care au făcut din România cea mai săracă și inegală țară din Uniunea Europeană. Ca să luptăm cu succes împotriva acestor politici, avem nevoie de idei și argumente care să ne desprindă din vraja ideologică a capitalismului și să ne ajute în propunerea unei alternative. Acesta e scopul textelor din seria de față, care continuă azi cu traducerea unui eseu[1] despre motivele pentru care clasa lucrătoare trebuie să fie în centrul oricărei strategii realiste de transformare a societății.



De Vivek Chibber
Traducere de Vladimir Borțun


Cei mai mulți oameni știu că socialiștii pun clasa lucrătoare[2] în centrul viziunii lor politice. Dar de ce anume? Când îi întreb asta pe studenții mei sau chiar pe activiști, primesc diverse răspunsuri, însă cel mai frecvent e unul de ordin moral – socialiștii cred că lucrătorii suferă cel mai mult în capitalism, deci că necazurile lor reprezintă cea mai importantă problemă pe care trebuie să ne concentrăm.
Desigur că așa stau lucrurile, că lucrătorii au de-a face cu tot felul de umilințe și lipsuri materiale, și că asta trebuie să reprezinte o temă centrală pentru orice mișcare pentru dreptate socială. Dar dacă asta e tot, dacă acesta e singurul motiv pentru care ar trebui să ne preocupe clasa, atunci argumentul se duce imediat de râpă. În definitiv, există o mulțime de grupuri care suferă umilințe și nedreptăți – minoritățile etnice, femeile, persoanele cu handicap. De ce să ne axăm pe lucrători? De ce n-am spune pur și simplu că fiecare grup marginal și oprimat trebuie să fie în centrul strategiei socialiste?
Tocmai fiindcă argumentul moral nu e singurul pentru care clasa ar trebui să fie în centrul atenției noastre. Motivul pentru care socialiștii cred că organizarea pe criterii de clasă trebuie să fie nucleul unei strategii politice viabile[3] ține de alți doi factori practici: un diagnostic al surselor nedreptății în societatea modernă și o viziune despre care sunt cele mai bune pârghii de schimbare într-o direcție progresistă.


Capitalismul nu poate rezolva problema

Oamenii au nevoie de multe lucruri pentru a putea duce o viață decentă, însă două sunt absolut esențiale. Primul este o oarecare garanție a securității materiale – lucruri precum salariu, locuință, asistență medicală de bază. Al doilea este să fii liber din punct de vedere social – dacă ești sub controlul altcuiva, dacă altcineva ia mare parte din deciziile-cheie pentru tine, atunci ești în mod constant vulnerabil la abuzuri. Așadar, într-o societate în care cei mai mulți oameni nu au o slujbă sigură, sau au slujbe dar nu-și pot plăti facturile, o societate în care trebuie să se supună controlului altora, în care nu au cu adevărat un cuvânt de spus în privința legilor și reglementărilor introduse – într-o astfel de societate, dreptatea socială e imposibil de realizat.
Capitalismul este un sistem economic care depinde de deposedarea vastei majorități a oamenilor de aceste condiții esențiale pentru un trai decent. Lucrătorii vin la lucru în fiecare zi știind că slujba lor nu e foarte sigură; sunt plătiți atât cât consideră patronii că e compatibil cu principala lor prioritate – profitul, nu bunăstarea angajaților; lucrează într-un ritm și pentru o durată stabilite de șefii lor; și se supun acestor condiții nu pentru că vor, ci pentru că, pentru cei mai mulți dintre ei, alternativa la acceptarea acestor condiții este să nu aibă deloc de lucru. Această situație nu e un aspect întâmplător sau marginal al capitalismului, ci reprezintă trăsătura definitorie a întregului sistem.
Puterea economică și politică se află în mâinile capitaliștilor, al căror unic scop este să maximizeze profiturile, ceea ce înseamnă că situația lucrătorilor e, în cel mai bun caz, o preocupare secundară pentru ei. Iar asta înseamnă că sistemul este, în esența sa, un sistem nedrept.


Ce pârghii folosim

Din cele de mai sus rezultă că primul pas în construirea unei societăți mai umane și mai echitabile este de a reduce insecuritatea și lipsurile materiale cu care atâția oameni se confruntă și de a spori capacitatea lor de autodeterminare. Dar imediat ne lovim de o problemă – rezistența politică a elitelor.
În capitalism, puterea nu este distribuită în mod egal. Capitaliștii, nu lucrătorii decid cine e angajat și cine e concediat, cine și cât muncește. În plus, capitaliștii dețin cea mai mare parte a puterii politice, pentru că pot face lobby, pot finanța campanii politice și pot pune partidele politice pe ștatul lor de plată. Și din moment ce ei sunt cei care beneficiază de pe urma acestui sistem, de ce ar încuraja schimbarea lui, schimbare care ar însemna inevitabil diminuarea puterii și averii lor? Adevărul e că nu le pică bine provocările și fac tot ce le stă în putință pentru a menține status quo-ul.
Mișcările pentru reforme progresiste au descoperit în repetate rânduri că, de fiecare dată când încearcă să schimbe lucrurile în vederea dreptății sociale, se lovesc de puterea capitalului. Orice reformă care presupune o redistribuire a veniturilor ori care vine dinspre guvern sub forma unei măsuri sociale – fie că e vorba de salariul minim, crearea de locuri de muncă, sistemul sanitar sau reglementările de mediu – se lovește în mod constant de opoziția celor bogați, pentru că orice astfel de măsură înseamnă, în mod inevitabil, o reducere (sub formă de taxe) a veniturilor ori a profiturilor lor. Asta înseamnă că încercările de reformă progresistă trebuie să găsească o pârghie, o sursă de putere care să le permită să înfrângă rezistența clasei capitaliste și a funcționarilor săi politici.
Această putere o deține clasa lucrătoare, dintr-un motiv simplu – capitaliștii își pot face profiturile numai dacă lucrătorii vin la lucru în fiecare zi, iar dacă refuză să-și joace rolul, atunci profiturile seacă peste noapte. Și dacă există ceva care să atragă atenția angajatorilor, este momentul în care banii încetează să mai curgă.
Acțiuni precum grevele nu numai că au potențialul de a îngenunchea un capitalist sau altul, ci pot avea un impact mult mai mare, asupra tuturor instituțiilor care depind în mod direct sau indirect de lucrători – inclusiv guvernul. Această capacitate de a paraliza întregul sistem, doar prin simplul refuz de a munci, le conferă lucrătorilor o pârghie pe care niciun alt grup din societate n-o are, cu excepția capitaliștilor înșiși. De aceea, dacă schimbarea socială progresistă necesită înfrângerea opoziției capitaliste – și am văzut în ultimele trei secole că așa stau lucrurile –, atunci organizarea lucrătorilor în vederea folosirii acestei puteri este de o importanță centrală.
Prin urmare, lucrătorii[4] nu reprezintă doar un grup social care, în societatea modernă, este exploatat și oprimat în mod sistematic, ci și grupul cel mai bine poziționat pentru a realiza o schimbare reală și pentru a smulge concesii din partea principalelor centre de putere – bancherii și industriașii care se află la cârma sistemului. Ei formează grupul care vine zi de zi în contact cu capitaliștii și care, prin însăși existența sa ca grup, se află într-un conflict ireductibil cu aceștia. Ei sunt singurul grup care trebuie să înfrunte capitalul dacă vor să-și îmbunătățească viețile. Logic vorbind, este cea mai bună forță în jurul căreia să se organizeze o mișcare politică.
Și asta nu e doar o teorie. Dacă ne uităm în trecut la modul în care s-au câștigat reformele substanțiale din ultima sută de ani, reforme care au îmbunătățit condițiile materiale ale celor săraci sau care le-au conferit mai multe drepturi care să-i protejeze de forțele pieței – toate s-au bazat, fără excepție, pe mobilizarea clasei lucrătoare. E valabil nu doar pentru măsurile care țin de statul social, ci chiar și pentru cauze cum ar fi drepturile civile ori dreptul la vot.
Orice mișcare care a obținut beneficii pentru cei săraci, fie că erau albi sau negri, bărbați sau femei, a trebuit să se bazeze pe mobilizarea lucrătorilor, atât în Europa și Statele Unite, cât și în Sudul global.
Puterea de a smulge concesii reale din partea capitalului e ceea ce face clasa lucrătoare să fie atât de importantă pentru strategia politică. Desigur, faptul că lucrătorii formează majoritatea populației în orice societate capitalistă și, totodată, faptul că sunt exploatați în mod sistematic înseamnă că situația lor este cu atât mai presantă. Această îmbinare de urgență morală și forță strategică e motivul pentru care politica socialistă se bazează pe clasa lucrătoare.





[1] Apărut inițial în volumul The ABC of Socialism editat de revista americană Jacobin. 
[2] Am tradus workers și working class cu „lucrători” și, respectiv, „clasa lucrătoare” în loc de „muncitori”, respectiv „clasa muncitoare” pentru că cei doi termeni din urmă sunt folosiți la noi, de obicei, în sensul restrâns de oameni care muncesc în sectorul industrial (tot mai redus în România zilelor noastre), dar și pentru a evita încărcătura ideologică negativă pe care o moștenesc din perioada ceaușistă. În societățile post-industriale, în care ponderea cea mai mare a contribuției la produsul intern brut aparține sectorului terțiar (serviciile), soarta muncitorilor la care se referea Marx este împărtășită de multe alte categorii profesionale – de fapt, de imensa majoritate a salariaților. (N. tr.)
[3] Joe Burns, „Labor Law Won’t Save Us”, Jacobin: https://www.jacobinmag.com/2015/01/unions-civil-right-strike-joe-burns/
[4] Erik Olin Wright, „Why Class Matters”, Jacobin: https://www.jacobinmag.com/2015/12/socialism-marxism-democracy-inequality-erik-olin-wright/.

No comments:

Post a Comment

Mesajele jignitoare ori total irelevante vor fi șterse.