Friday, 17 February 2017

Pablo Iglesias - victorie clară la congresul Podemos


Comunicat Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară)
Spania, 15 februarie 2017


A venit vremea să clădim lupta de clasă din stradă

Încercarea de a-l elimina pe Pablo Iglesias de la conducerea Podemos (partidul de stânga format din mișcarea Indignados din 2011) a fost un eșec total, în ciuda tuturor resurselor mobilizate în acest scop și al sprijinului deschis al mass-media pentru Errejon – lider al opoziției „moderate” la Iglesias.
Prezența la congres a fost una istorică, de peste 155.000 de membri. Iglesias a primit aproape 90% din voturi pentru funcția de secretar general, mai mult de 60% pentru lista sa de candidați pentru Consiliul Cetățenilor (organul principal de conducere al Podemos) și mai mult de 50% pentru documentele prezentate de echipa sa.
Pentru a înțelege ce înseamnă această victorie, e suficient să citim presa capitalistă sau să urmărim televiziunile sistemului după congres. Furia lor față de această victorie se simte aproape în fiecare propoziție. Și nu întâmplător. Clasa conducătoare a încercat să controleze Podemos, să-l asimileze cu o formațiune social-democrată „clasică” pentru a consolida pacea socială. 
Doar că s-au lovit de voința a zeci de mii de luptători. Înfrângerea lui Errejon este o veste bună pentru toți cei care au făcut parte din uriașele revolte sociale din ultimii ani prin mișcarea Indignados, grevele generale, mișcările din educație și sănătate, grevele studențești etc. Aceste mișcări au condus la criza „regimului din 1978” (sistemul capitalist care a urmat tranziției de după Franco).
Motorul acestei schimbări politice a fost lupta de clasă și mobilizarea în masă a lucrătorilor și a tinerilor. Acesta este factorul cheie pe care cei ca Errejon și adepții săi, ca Rita Maestre și Tania Sanchez, au fost atât de rapizi în a-l respinge și denigra în încercarea lor de a deraia Podemos către cretinism parlamentar[i] și colaborare de clasă.
Lupta din cadrul Podemos este foarte importantă. Tradiționalul partid capitalist PP, noua conducere ilegitimă a fostului partid social-democrat PSOE, partidul populist de dreapta Ciudadanos și reprezentanții marelui capital o știu prea bine.
Errejon nu este vreun nevinovat – e foarte conștient de ceea ce spune și ceea ce face. El și suporterii săi doresc un Podemos care să nu rămână aliat cu Izquierda Unida (Stânga Unită), care să stea departe de lupta militantă a angajaților de la Coca-Cola și Movistar, și în afara mișcărilor de masă în apărarea sănătății, educației și a dreptul la auto-determinare națională.
Ei doresc un Podemos mai apropiat de PSOE și de programul unei social-democrații aflate în criză. Ei apără un proces care, în realitate, ar face din Podemos o simplă clonă a partidelor tradiționale, fericite să obțină poziții călduțe în Parlament sau în diferite comisii bine plătite și să se bucure de „respectabilitatea” sistemului și a instituțiilor.
Errejon a avut mult sprijin de partea sa. Nu putem uita cum El Pais, principalul ziar capitalist, a repetat la nesfârșit cum Errejon apără „un Podemos mai modern, mai democratic și mai deschis, diferit de confuzia generată de Iglesias în jurul unei strategii de radicalizare ideologică și de mobilizare stradală care va duce la scăderea puterii și abilității de negociere a partidului în Parlament ... ”.
Același lucru poate fi spus și despre conducerea nelegitimă a PSOE, impusă printr-un puci intern anul trecut, care a descris victoria lui Iglesias ca pe o înfrângere pentru democrație și o victorie pentru „pabloism-leninism”. Ar putea fi mai clar? Acești lideri ai PSOE – slujitori ai burgheziei care l-au  alungat pe Pedro Sanchez și au făcut cadou guvernarea prim-ministrului Rajoy de la PP – acum se auto-consideră „singura opoziție” în ciuda marii lor coaliții cu dreapta!

Marxiștii nu sunt neutri
Izquierda Revolucionaria (Stânga Revoluționară) l-a sprijinit pe Pablo Iglesias în această luptă împotriva lui Errejon și a modelului său social-democrat. Am distribuit 6.000 de pliante care să explice poziția noastră și am vândut sute de exemplare ale ziarului nostru la congresul Podemos, unde am primit multe încurajări și felicitări din partea multor membri de partid.
Pe lângă sprijinul față de Iglesias, avem și unele critici. Noi credem că și greșelile și ezitările lui Pablo Iglesias i-au permis lui Errejon să câștige atât de mult teren. Ideea „schimbării” politice ca simplu exercițiu electoral, în care mișcările de masă și-au îndeplinit deja rolul, a fost apărată și de Iglesias, mai ales după succesul din alegerile locale din mai 2015 și din alegerile generale din decembrie 2015.
Declarațiile sale publice care au justificat capitularea lui Tsipras în Grecia și distanțarea sa de revoluția din Venezuela au preluat ca un ecou poziția forțelor de dreapta; accentul lui pe „responsabilitate” și guvernabilitate și dorința sa expresă de-a ocupa „spațiul social-democrat” au fost niște greșeli.
Acestea au contrazis, de asemenea, motivele reale pentru puternica erupție a Podemos și au întărit aripa dreaptă a partidului. Chiar și după ce a pierdut mai mult de un milion de voturi în iunie 2016, Iglesias a continuat să insiste asupra faptului că activitatea parlamentară și instituțională este prioritară. Desigur, acest lucru i-a încurajat pe dușmanii săi interni în încercarea lor de a-i slăbi poziția pentru a-l elimina în cele din urmă.
Este important să ne amintim aceste lucruri atunci când Errejon și alții, care reprezintă așa-zisa aripă „anti-capitalistă” în partid, vorbesc despre nevoia de-a fi „generos” și „de-a integra pe toată lumea”. Ar fi „integrat” Errejon toate curentele din partid dacă ar fi câștigat? Ce ar mai fi spus El Pais și PSOE atunci? Răspunsul este mai mult decât evident.
În ultimele luni, Iglesias a reacționat pentru a-și apăra poziția în fruntea partidului și a făcut acest lucru întrucât supraviețuirea sa și cea a Podemos depindeau de revenirea la poziția lor inițială, bazându-se pe segmentele societății care, prin lupta lor, au dus la crearea Podemos.
În ultimele câteva luni, Iglesias a făcut declarații destul de precise. El s-a întrebat public dacă nu cumva, de fapt, imaginea „moderației” a fost cea care a stat în spatele înfrângerii electorale neașteptate din luna iunie.
El a spus că încercarea de-a ocupa spațiul social-democrației astfel încât să nu „sperie” un segment al alegătorilor a fost o greșeală și a făcut un apel pentru a recupera lupta din stradă și pentru ca sindicatele să organizeze o grevă generală împotriva politicilor anti-sociale ale PP. „Transversalitatea[ii] nu înseamnă să fim ca inamicii noștri, ci să fim ca mișcarea anti-evacuări”, a afirmat el, și pe bună dreptate. Nu este întâmplător faptul că Iglesias a apărut în mod constant la mobilizările angajaților Coca-Cola, și nici sprijinul pe care Irene Montero și alți lideri apropiați de Iglesias l-au dat mobilizărilor organizate de Sindicato de Estudiantes (Sindicatul Studenților).

Conflictul dintre Iglesias și Errejon reflectă presiunea dintre clase opuse. A nu înțelege asta duce la confuzie și poziții nefericite. Alte curente din Podemos, ca Anticapitalistas, au adoptat o poziție oportunistă și lipsită de viziune. Liderii săi cei mai importanți, ca Miguel Urban și Teresa Rodriguez, au dat o impresie greșită cu privire la ceea ce era în joc și la cauzele reale ale crizei. Ei au subliniat nevoia de-a pune capăt așa-numitelor „confruntări personale” și „lupte între masculi alfa”, făcând apel la „unitate” și insistând că „toți suntem tovarăși”, ceea ce a dus la scăderea nivelului discuției. Atitudinea lor de „echidistanță” de dinainte de congres și refuzul de-a forma un front unit cu Pablo Iglesias au dus la subminarea popularității lor în niște alegeri interne foarte polarizate. Au câștigat doar 3,2% din voturile pentru Consiliul Cetățenilor, unde vor avea 2 membri din 60. Cu toate acestea, cel mai rău lucru nu a fost că au primit puține voturi, ci incapacitatea lor de-a folosi multiplele platforme pe care le aveau la dispoziție pentru a se diferenția din punct de vedere politic de celelalte facțiuni și a se prezenta ca o reală alternativă anticapitalistă și revoluționară.
Urban a recunoscut în numeroase interviuri: ei nu sunt marxiști sau troțkiști. Chiar și atunci când face apel la un Podemos mai ofensiv, există o prăpastie între vorbele și faptele sale. Anticapitalistas dețin controlul asupra primăriei din Cadiz, conduc filiala Podemos din Andaluzia, au deputați și consilieri. Cum promovează ei mobilizarea socială sau implementarea de măsuri concrete în folosul clasei lucrătoare, cum îndeamnă ei la nesupunerea față de legile capitaliste, așa cum pretind că o fac, în zonele pe care le conduc sau guvernează?
Există o simpatie puternică cu ideea de „unitate”, dar acești lideri cu experiență știu că „unitate” este adesea un truc retoric al aripii drepte a mișcării pentru a lega mâinile stângii. Un lucru este clar: pentru o parte considerabilă a conducerii Anticapitalistas, prioritatea este în continuare câștigarea de spațiu de manevră în aparatul de partid al Podemos și de poziții mai bune în listele pentru parlament și consilii, renunțând la o muncă serioasă și sistematică pentru a transforma Podemos într-o alternativă de stânga care să lupte pentru transformare socială.

Pablo Iglesias ar trebui să treacă la acțiune: Destulă „pace socială”, vrem mobilizare acum!
Atmosfera printre miile de membrii prezenți la congresul Podemos a fost semnificativă. Pe de o parte, scandările pentru unitate au reflectat un sentiment ușor de înțeles, dar în toate dezbaterile și discuțiile de pe holuri, aceeași idee a fost subliniată din nou și din nou: este timpul să ne întoarcem în stradă, la ceea ce a făcut Podemos puternic!
Acesta e un aspect-cheie, subliniat chiar și mass-media capitaliste. În editorialul său din 13 februarie, El Pais a avertizat: "a câștigat Podemos-ul mai radical, cel care se auto-consideră o mișcare populistă bazată pe mobilizare socială și pe stradă și care aspiră să conteste ordinea stabilită”. Mai clar de-atât nu se poate.
Toată presa capitalistă și-a manifestat dezgustul total față de victoria lui Pablo Iglesias. De ce această ură? Conflictul intern din Podemos, încurajat pe față de establishment, ar fi trebuit să aibă un impact imediat, în funcție de rezultat: o victorie a susținătorilor lui Errejon ar fi întărit pacea socială, necesară unui guvern care vrea să impună o agendă pro-austeritate, de reducere a cheltuielilor sociale, deja pregătită de guvernul Rajoy cu acordul PSOE. Posibilitatea revenirii la mobilizare socială într-un astfel de scenariu este cea mai proastă veste posibilă pentru dreapta, social-democrați și birocrația sindicală.
Errejon a avut mare grijă să respingă ideea că există o mare coaliție între PP, PSOE și Ciudadanos și, în loc să explice cum conducerea PSOE este o parte a problemei, a insistat în repetate rânduri că Podemos ar trebui să se alăture „inițiativelor” PSOE. Cum este posibil să se susțină că colaborarea cu actuala conducere a PSOE ne va aduce mai aproape de căderea guvernului Rajoy? Nu este PSOE o parte esențială a majorității precare care permite PP să guverneze?
Politicile de dreapta nu pot fi combătute îmbrățișând o social-democrație aflată sub controlul strict al capitaliștilor. Pentru a opri reducerile de cheltuieli sociale nu există decât o singură opțiune: umplerea străzile printr-o mobilizare masivă și susținută. Exemplul grevelor conduse de Sindicato de Estudiantes, care au dus la anularea reintroducerii examenelor de „revalidare” din perioada franchistă, este util în acest sens. Tocmai pentru că suntem sub un guvern slab, cu o bază socială redusă, orice strategie care duce la demobilizare este un dar minunat pentru dreapta. Acum este momentul pentru a-l băga pe Rajoy în corzi. Acest lucru nu este posibil – așa cum susține Errejon – printr-un front unit cu conducerea iubitoare de puciuri a PSOE, care i-a ales deja pe PP și Ciudadanos ca aliați.

Victoria lui Iglesias nu trebuie să fie înțeleasă în termeni de caracter personal, chiar dacă personalitatea liderilor poate fi un factor important în lupta de clasă. Pentru a-l parafraza pe Lenin, biciul contrarevoluției a fost acela care a motivat zecile de mii de lucrători și tineri să-și impună voința votând pentru Iglesias. Această lovitură puternică pentru Errejon și susținătorii săi dă un mesaj explicit: trebuie să reîncepem lupta împotriva PP prin mobilizare și un program de depășire a capitalismului.

Pablo Iglesias și colaboratorii săi au o mare responsabilitate. Ei trebuie să-i asculte pe  membrii de rând ai partidului. Unitatea nu poate fi construită cu prețul abandonării principiilor și întoarcerii spatelui milioanelor de oameni care suferă efectele dramatice ale unei crize devastatoare. Solidaritatea trebuie să fie cu cei care se zbat, cei care suferă, cei care pot face posibilă o schimbare reală. Asta înseamnă o chemare imediată la mobilizare, pregătirea unei greve generale împotriva creșterii prețurilor la energie, a reducerii pensiilor, a reducerilor în sănătate și educație, precum și împotriva legilor antidemocratice privitoare la proteste; înseamnă un program pentru locuințe decente și pentru drepturi democratice, inclusiv dreptul de auto-determinare națională.

Accentele ocazionale de stânga nu sunt și nu vor fi suficiente. Ideile lipsite de consecințe practice nu sunt suficiente. Singurul mod de-a avea o legătură strânsă cu masele – puterea reală a Podemos ca forță de stânga pentru transformare socială – este de-a apăra o alternativă socialistă la criza capitalistă și de-a se implica în lupta de zi cu zi a muncitorilor și a tinerilor.

Acum Pablo Iglesias trebuie să se țină de cuvânt.





[i] Termen peiorativ care se referă la iluzia că o societatea poate fi transformată exclusiv prin mijloace parlamentare. (N. tr.)
[ii] „Transversalitate”, în contextul dat, se referă la capacitatea de-a crea un consens între grupuri sociale diferite cu scopul de-a forma o majoritate politică. (N. tr.)

Friday, 3 February 2017

Poziția grupului Mâna de Lucru cu privire la ordonanța de urgență și protestele anti-PSD


Cine crede că asistăm la confruntarea dintre un guvern de stânga și sute de mii de protestatari de dreapta nu se poate înșela mai amarnic. Prin această luare de poziție încercăm să oferim zece puncte de plecare pentru o perspectivă de stânga asupra evenimentelor curente.

1) Ordonanța de urgență a guvernului PSD este pur și simplu revoltătoare. Prin ea, PSD a capturat niște teme legitime, ca reformarea codului penal și suprapopularea din închisori, pentru a-și servi interesele de grup. Ordonanța prevede decriminalizarea oricărui abuz în serviciu cu prejudicii de sub 200.000 de lei câtă vreme abuzul nu a adus o vătămare suficient de gravă unei persoane fizice sau juridice, însă determinarea acestei gravități ar rămâne strict la latitudinea judecătorului. Această modificare practic i-ar achita pe mulți dintre cei deja condamnați ori aflați sub urmărire penală (inclusiv Dragnea) pentru abuz în serviciu. Însă poate cea mai gravă prevedere a ordonanței, cel puțin pe termen lung, e aceea că pedepsirea discriminării pe bază de sex, etnie, religie, orientare sexuală, afiliere politică etc. „nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative”, ceea ce înseamnă că am putea, de pildă, avea legi rasiste în România fără ca nimeni să meargă la pușcărie pentru asta! Numai din acest motiv și orice încercare de a justifica ordonanța de urgență e o aberație juridică, etică și politică.

2) Prin această ordonanță de urgență și maniera neo-feudală în care a impus-o, PSD a demonstrat din nou că nu este un partid de stânga, care să reprezinte interesele lucrătorilor și ale categoriilor sociale oprimate. PSD este și va fi mereu un partid al oligarhilor și birocraților corupți, cu o agendă economică neoliberală în care până și măsurile sociale, ca majorarea salariului minim, sunt de fapt luate în sprijinul capitalului autohton. În loc să se ocupe de reformarea codului muncii, probabil cel mai anti-angajați cod din toată Europa, iată că urgența lor este să reformeze codul penal. În loc să-i apere pe oamenii exploatați și abuzați la locul de muncă, precum lucrătoarele de la fabrica De’Longhi (și alte milioane de români ca ele), PSD își apără corupții – asta e prioritatea lor numărul unu într-o țară măcinată de sărăcie.

3) Argumentul că PSD trebuie lăsat să facă ce vrea pentru că a câștigat alegerile (cu doar 18% dintre voturile eligible, de altfel) este de o inepție monumentală și e identic cu cel folosit în aceste zile de fanii lui Donald Trump. Democrația nu se reduce la alegeri din patru în patru ani (unde oferta electorală este oricum extrem de limitată, cel puțin la noi, de unde și prezența la urne de sub 40% anul trecut), ci înseamnă și stat de drept, și separarea puterilor în stat, și dreptul de a protesta împotriva guvernului. E în multe feluri lămuritor faptul că o astfel de banalitate încă trebuie rostită în 2017.

4) Ce nu ține de sfera democrației, însă, sunt apelurile unora dintre protestatari pentru „interzicerea PSD”, care îi fac să aibă mai multe în comun cu adversarii lor decât și-ar dori. De altfel, indignarea perfect îndreptățită și binevenită față de abuzurile și corupția liderilor PSD s-a prelungit, în unele cazuri, într-o diabolizare a alegătorilor PSD, a mult huliților „asistați social” (uitându-se din nou că avem cel mai mic procent de asistați social din toată Uniunea Europeană!), care nici nu au mers la vot în marea lor majoritate, iar asta tocmai pentru că nici un partid nu a reușit să le ofere o agendă relevantă pentru problemele lor cele mai mari. Or, un partid nu trebuie confundat cu oamenii care l-au votat și care, în cazul de față, au votat un program electoral în care nu se pomenea nimic despre vreo grațiere a corupților ori decriminalizarea abuzurilor în serviciu. Participă, fără îndoială, destui foști alegători PSD la aceste proteste, cele mai mari din 1989 încoace, iar revolta lor (și a altora, care nu pot participa) este tot atât de sinceră și de legitimă ca a celorlalți.

5) Protestele însă mai tind și să ignore abuzurile luptei anti-corupție, reliefate cel mai clar de scandalul din jurul generalului Coldea (probabil doar vârful aisbergului), iar acum de ancheta deschisă de DNA asupra ordonanței de urgență, care iese din sfera atribuțiilor sale juridice. Faptul că aceste derapaje ale DNA sunt ignorate sau chiar justificate în numele luptei anti-PSD confirmă încă o dată caracterul profund maniheist al spațiului nostru public: dacă PSD e „răul absolut”, atunci DNA & Co. reprezintă „binele absolut”. Numai că nu poți lupta pentru democrație și statul de drept prin derapaje clare de la democrație și statul de drept. Scopul nu scuză mijloacele, căci mijloacele greșite ajung să pervertească și cele mai nobile scopuri.

6) Apropo de scopuri: să amintim că lupta anti-corupție a țintit numai corupția politică și birocratică, ignorând în mod sistematic abuzurile stridente ale corporațiilor străine în România și, în genere, ale capitalului asupra lucrătorilor. Anti-corupția autentică, mai ales într-o țară săracă și inegală ca România, trebuie să vizeze și privatizările în serie care au decimat industria țării, contractele cu multinaționale pe sume nejustificat de mari, redevențele disproporționat de mici primite de stat din exploatarea resurselor naturale de către alții, abuzurile băncilor împotriva oamenilor simpli, evacuările forțate ș.a.m.d. De altfel, probabil singurul aspect pozitiv al ordonanței de urgență este că noțiunea de „funcționar” (care poate fi anchetat pentru abuz în serviciu) îi va cuprinde și pe cei din mediul privat.

7) Apoi, un alt aspect care trebuie evidențiat este tenta de dreapta pe care au căpătat-o parțial protestele, de la sloganele extremiste de genul „PSD, ciuma roșie” la prezența complet inoportună la proteste a unuia ca Iohannis, al cărui partid este tot atât de mult parte a problemei ca și PSD. De altfel, implicarea viguroasă a politicienilor și a presei de dreapta de partea protestelor riscă să alimenteze opinia că dreapta instrumentalizează aceste proteste și că, de fapt, asistăm la lupta dintre forțe politice rivale. E cu atât mai important, așadar, ca protestatarii să își exprime explicit revolta – la fel ca acum cinci ani – față de întreaga clasă politică românească.

8) De asemenea, trebuie condamnate categoric abuzurile grosolane ale Jandarmeriei, ele însele niște derapaje grave de la statul de drept, care au loc în mod recurent de foarte mulți ani fără ca nimic semnificativ să se schimbe. Jandarmeria este o instituție represivă care ia în mod intrinsec partea puterii, oricare ar fi ea, și de multe ori prin metode subversive și la limita legii, după cum a sugerat-o și episodul tragico-comic al maiorului sub acoperire bătut de propriii săi colegi. Or, aprobarea entuziastă de către unii protestatari a abuzurilor jandarmilor  în încercarea de-a se delimita de „ultrași” și a prezerva astfel caracterul relativ pașnic al protestelor (relativ pentru că unele dintre mesajele apărute încă din primele zile ale protestelor, precum cele care glorifică abuzurile sexuale din pușcării, numai pașnice nu sunt)  e nu doar suspectă din punct de vedere moral, ci și profund incoerentă, atât în raport cu țelul declarat al protejării statului de drept, cât și față de caracterul anti-sistem al protestelor, căci nu poți protesta credibil împotriva sistemului solidarizându-te, oportunist, cu cea mai represivă instituție a sistemului.  

9) Cu toate hibele și derapajele lor inevitabile, protestele sunt însă perfect justificate în revolta lor. De aceea, stânga independentă nu poate sta deoparte pe motiv că se scandează sloganuri de dreapta ori că încearcă să profite forțe politice de dreapta. Toate protestele de masă de o asemenea anvergură au contradicțiile lor, mai ales într-o țară ca România, unde elementele de dreapta sunt prevalente în primul rând pentru că acestea sunt condițiile la nivel de conștiință în acest moment, dar și din cauza slabei organizări a stângii locale. Nivelul de conștiință al oamenilor nu poate avansa în direcția dorită de noi dacă noi nu intervenim în proteste și mișcări de stradă – atunci când sunt justificate și au o miză pentru stânga – pentru a oferi o voce anti-sistem alternativă la cea a dreptei. Altminteri, dreapta va continua să monopolizeze astfel de răbufniri populare, iar „protestele de stânga” pe care le așteptăm cu toții nu o să se întâmple niciodată.

10) În concluzie, stânga trebuie, pe de-o parte, să denunțe categoric guvernul PSD și abuzurile sale, dar și, pe de altă parte, să atragă atenția asupra limitelor luptei anti-corupție și a derapajelor de dreapta ale protestelor, dintre care cel mai flagrant e însăși diabolizarea facilă a alegătorilor PSD și falsa dihotomie dintre „cele două Românii” pe care aceasta se bazează. Căci salariile decente, drepturile la locul de muncă, locuințele ieftine, serviciile publice de calitate etc. sunt interesele celor mai mulți dintre români – și ale celor care sunt acum în stradă, și ale celor care stau în casă; și ale celor care au votat cu PSD, și ale celor care au votat cu alt partid ori care n-au votat cu nimeni (60% dintre români). Și tocmai de aceea această retorică maniheistă și dezbinătoare convine de minune tuturor partidelor politice, pentru că eludează interesele noastre comune ca lucrători și absența oricărei reprezentări politice a acestor interese. Or, datoria stângii în aceste clipe este să atragă atenția asupra acestor interese comune și a nevoii de a construi o alternativă care să le reprezinte cu adevărat.